Banca Central Europeană și sistemul monetar European

Lucrarea intitulată “Instrumente de Intervenţie ale Băncii Central Europene“ îşi propune analiza detaliată a structurii politicii monetare şi a modalităţilor prin care Banca Central Europeană acţionează asupra pieţei monetare în zona euro, folosind instrumente specifice, directe sau indirecte. Activitatea Băncii Central Europene, instituţie ce coordoneaza una dintre cele mai importante politici conjuncturale, este şi va fi în continuare de mare interes general.

În prima parte a lucrării sunt descrise etapele formării Uniunii Economice şi Monetare de la Sistemul Monetar European şi până la crearea Sistemului European al Băncilor Centrale. Sistemul Monetar European a reprezentat un mecanism de stabilire a raportului de schimb dintre statele comunitare. El a fost considerat ca o etapa de tranziţie către crearea unei monede capabile sa concureze dolarul, pe plan internaţional.

A doua parte a lucrării studiază politica monetara şi strategiile pe care aceasta le foloseşte pe piaţa monetară. Monetarismul a debutat cu formularea lui Milton Friedman în 1956, a unei versiuni a teoriei cantitative, enunţând ideea cã moneda reprezintã unul din mijloacele importante de pãstrare a avuţiei si cã cererea de monedã depinde parţial de producţia monetarã, rolul dobânzii în influenţarea acesteia fiind mai puţin pus în evidenţã Dacã cererea de monedã, susţine Friedman, este o funcţie stabilã a unor variabile mãsurabile si previzibile si daca se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibilã si previziunea acestora O şcoalã economicã priveşte controlul masei monetare drept o condiţie necesarã şi suficientã pentru a asigura controlul inflaţiei Monetariştii au drept element convergent al concepţiei lor convingerea legată de importanţa schimbărilor ofertei de bani în interpretarea corectă a cauzelor inflaţiei.

Recomandările specifice politicii economice promovate de către monetarişti vizau atingerea unei rate stabile a creşterii ofertei de bani, astfel încât să devină posibil controlul inflaţiei Monetariştii consideră drept un fapt bine stabilit ideea că "inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar", aşa cum a afirmat M. Friedman. Ei mai susţin de asemenea că şocurile monetare, care sunt expansiunile şi contracţiile monetare rapide, sunt o cauză majoră a ciclurilor în economie. Însă o politică monetară activă de atenuare a efectelor indezirabile ale ciclurilor nu este recomandată. Aceasta deoarece efectele politicii monetare sunt resimţite de economia reală cu mari si variabile întârzieri. Aşadar, tentativele de a utiliza activ politica monetară discreţionară pentru a stabiliza ciclul este mai curând probabil să înrăutãţească lucrurile.

În primul rând politica monetară înseamnă a cunoaşte posibilitaţile de a acţiona prin moneda asupra monedei. Politica monetară este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate exprimate esenţial ca: ansamblul mãsurilor luate, prin banca centrală sau autorităţile monetare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltãrii economiei sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor şi a cursurilor valutare. În derularea ei, politica monetară trebuie sã ţină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea Tezaurului, care reprezintă si exteriorizează cerintele statului.

Domeniul de acţiune este totodată larg cât si foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantitãţii de monedă, se acţioneazã pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţioneazã ca un instrument. Aceasta implică, pe de o parte, necesitatea de a asigura un maxim de coerentă între tehnicile politicii monetare si celelalte instrumente ale intervenţiei.

Pe de altă parte, este necesar să subliniem că există o ordine în acţiunea şi manifestarea lor: obiectivele strict monetare apar ca un stadiu preliminar (şi frecvent prealabil) realizări obiectivelor economice. Realizarea obiectivelor politicii monetare se face în strânsă legătură cu coordonatele politicii economice. Astfel în formularea ei deplinã, politica monetarã poate fi definitã ca ansamblul intervenţiilor bãncii centrale sau autoritãţilor monetare care se efectueazã asupra lichiditãţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.

Aceasta lucrare subliniază modul în care Banca Centrală Europeană reuşeste, prin politica monetară adoptată, să mentină un echilibru dinamic în economia ţărilor membre.

Capitolul I

Banca Centrală Europeană şi Sistemul Monetar European

1.1. Sistemul Monetar European

În anul 1978, Consiliul European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie şi cel de la Breme din 6-7 iulie au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost aprobate de Consiliul European de la Bruxelles în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franta, Belgia, Italia, Germania, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Sistemul Monetar European a reprezentat un mecanism de stabilire a raportului de schimb dintre statele comunitare. El a fost considerat ca o etapa de tranziţie către crearea unei monede capabile să concureze dolarul, pe plan internaţional.

Funcţionarea sistemului s-a bazat pe o moneda - ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutara. Moneda ECU (European Currency Unit) era o unitate de cont al cărei curs era calculat zilnic ca o medie ponderată a unui coş valutar format din monedele statelor membre, ponderea fiecăreia în definirea ECU depinzând de nivelul PIB al fiecărei ţari şi de volumul schimburilor comerciale. Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit ‘pivot’, între fiacare moneda şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte si între acestea şi ECU era de +/- 2,25%.

Creat în 1973, Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) a constituit un mecanism de compensare multilaterală intre băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20% din rezervele în aur şi $ ale ţărilor respective. Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea 755 din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă sau semnal de alarmă.

Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi 1993.