Bunurile Comune ale Soților

INTRODUCERE

Casatoria este o institutie schimbatoare, ce a cunoscut numeroase fluctuatii de-a lungul istoriei pornind de la comunismul sexual, casatoria in grup, poligamie pana la casatoria individuala.

Dupa unele opinii, privita ca o uniune a indivizilor intr-un cuplu in interesul procrearii, casatoria a fost “inventata” de stramosii nostri din regnul animal, la unele pasari cum ar fi corbi, la gorile si la urangutani asocierea parintilor durand pana la incheierea educatiei puilor sau pana la moartea unuia dintre parteneri .

Privind zorii civilizatiei umane, dupa o perioada a comunismului primitiv cand problema hranei, a pamantului, a vitelor si a nevoilor sexuale era stapanita si rezolvata in comun, omul a simtit nevoia unor uniri, la inceput cel putin provizorii. Provizoratul constand in faptul ca, fara nici un motiv, cuplul constituit ad-hoc se putea desface, fara nicio formalitate si nicio urmare, casatoria putand sa dureze mai putin de o luna. Au urmat apoi casatoriile in grup in care un numar de barbati apartinand unui grup se casatoreau, colectiv, cu un numar egal de femei apartinand unui alt grup , pentru a trece apoi la poligamie sub forma poliandiriei, insemnand casatoria unei femei cu mai multi barbati, sau sub forma poligeniei, insemnand casatoria unui barbat cu mai ulte femei, pentru a ajunge intr-un final la casatoria monogama.

Orice forma ar fi luat, odata aparuta, casatoria era obligatorie aprope la toate popoarele primitive, adultul necasatorit nebucurandu-se de vreo consideratie in societate, fiind tratat de multe ori ca un barbat pe jumatate.

Odata aparuta casatoria monogama, trebuie aratat ca s-a impus cu strictete exoamia, adica un barbat nu avea voie sa se insoare decat cu o femeie apartinand unui alt clan sau trib.

Daca in epoca matriarhala barbatul era adesea obligat sa mearga sa traiasca impreuna cu clanul femeii, odata cu progresul patriarhatului, dupa ce muncea o vreme pentru viitorul socru, petitorul isi aducea sotia in clanul sau, iar mai tarziu o rapea pur si simplu si o aducea la casa lui .

Odata cu sporirea avutiilor s-a ajuns ca ginerele sa-i faca un cadou frumos tatalui fetei, constand in bunuri sau o suma de bani, pentru a evita munca intr-un clan strain sau razboaiele ce urmau deseori unor rapiri. In acest fel s-a ajuns la casatoria prin cumparare .

Ulterior s-a ajuns ca tatal sa-i ofere si el viitorului ginere un cadou, drept multumire pentru cumpararea fetei, iar tatii instariti, care doreau sa-si casatoreasca fiicele ofereau cadouri din ce in ce mai bogate, ajungandu-se astfel la constituirea a ceea ce numim astazi zestre, adica la cumpararea ginerului de catre socru.

In ceea ce priveste casatoria romana, aceasta este familia patriarhala in tipul ei cel mai pur. In ea se regasesc toate caracteristicile patriarhatului: autoritatea absoluta a parintelui, starea de dependenta accentuata a sotiei si copiilor, rudenia numai in linie paterna.

Seful familiei este pater familias care nu atarna de nimeni, fiind sui iures. In origine, parintele de familie romana stapanea laolalta bunurile, animalele, sclavii, sotia si copii, totul fiind proprietatea sa. Nu se deosebisera inca drepturile de familie de dreoturile patrimoniale, romanii calificand acest drept in general cu titlul de manus. Cu timpul, drepturile s-au diferentiat, iar puterea absoluta a sefului familiei a fost ingradita.

Izvorul de unde decurgea in mod firesc puterea parinteasca era casatoria. Daca cercetam definitia casatoriei pe care au lasat-o literatii si juristii romani, gasim la inceputurile cetatii marturisirea brutala ca prin casatorie se intelegea uniunea dintre barbat si femeie in vederea procrearii copiilor. Aceasta conceptie era intr-un fel realista avand in vedere posibilitatea repudiului pentru sterilitate si legile caducare. Jurisconsultii clasici definesc insa casatoria dintr-un punct de vedere mai inalt, si vad in ea consortium totius vitae , divini et humani iuris communication . In Institutiunile lui Iustinian, casatoria era definita ca “uniunea barbatului cu femeia care consta intr-o comunitate de viata, de nedespartit .

De obicei, dar nu obligatoriu, încheierea căsătoriei era precedată de logodnă - sponsalia, ce era o învoială prin care viitori soţi, ori personal ori prin intermediul părinţilor, se obligau ca mai târziu să se căsătorească. La romani, căsătoria fiind considerată un act de drept privat, ea nu se putea încheia fără prezenţa soţiei, în schimb se putea încheia fără prezenţa soţului. Încheierea căsătoriei era urmată de conducerea soţiei la casa soţului unde se dădea o petrecere rituală care atesta legitimitatea căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii, condiţii de formă şi condiţii de fond