Bunurile publice și private - Evoluția sectorului public

Termenul de bun semnifică orice element al realităţii care este apt să satisfacă o nevoie umană de consum personal sau de consum productiv. Dar, nu toţi satisfactorii şi nu toţi prodfactorii sunt bunuri. Dobândesc calitatea de bunuri acei satisfactori şi acei prodfactori care se disting printr-o dublă determinare: una existenţială şi alta economică.

Determinarea existenţială constă în aceea ca elementele respective se pretează la măsuri fizice prin care se evaluează proprietăţile statice şi dinamice ale bunurilor. Între proprietăţile statice figurează: masa, dimensiunile în spaţiul tridimensional, compoziţia. Deosebit de importante sunt proprietăţile dinamice ale bunurilor care se manifestă în timp: fiabilitatea, capacitatea de efect util, proprietăţile legate de contactul cu mediul exterior. Aceste proprietăţi sunt exprimate în unităţi de măsură adecvate.

Determinarea economică a bunurilor se regăseşte, din punct de vedere al măsurii, în aprecierea conformanţei acestora cu nevoile umane. Măsurarea economică o implică , deci, organic pe cea fizică.

1.2.Clasificarea bunurilor

Din punct de vedere al analizei economice, prezintă interes deosebit împărţirea bunurilor în libere şi economice. Această determinare are un caracter relativ, mai ales în sensul că unele dintre bunuri pot deveni şi rare.

Bunurile economice constau din acele elemente rare din natură sau create de om-identificabile şi măsurabile-, bunuri care intră într-o relaţie determinată cu nevoile umane. În structura acestor bunuri, un loc aparte deţin bunurile create, produse.

După modul în care se realizează raportul între nevoile umane şi bunurile produse sau serviciile prestate, bunurile economice se împart in nonmarfare şi marfare.

Marfa este acel bun economic, exprimat în formă bănească, care este destinat satisfacerii nevoilor altor persoane decât producătorii ei, trecerea acestuia de la producător la consumator făcându-se prin actul de vânzare -cumpărare. Schimbul este acela care dă bunului calitatea de marfă.

S-au conturat şi se folosesc mai multe criterii de clasificare a bunurilor economice.

Din punct de vedere al formei în care se manifestă, bunurile pot fi: obiecte având existenţa autonomă în raport cu producătorul şi consumatorul; servicii, care se consumă concomitent cu producerea lor; informaţii disponibile, deţinute de specialişti în memoria lor sau depozitate pe diferiţi suporţi materiali; aceste bunuri sunt refolosibile.

Dacă se are în vedere provenienţa lor, bunurile se clasifică în: naturale, regenerabile şi neregenerabile; produse, acele bunuri care au suportat cel puţin o transformare, o deplasare pe baza activitaţii oamenilor.

În funcţie de posibilităţile de multiplicare, bunurile sunt: reproductibile, realizabile într-un număr oricât de mare de exemplare, dacă există factori de producţie necesari; neproductibile, unicate ceea ce generează probleme deosebite în ceea ce priveşte corelarea lor cu preferinţele umane.

După gradul de prelucrare, bunurile pot fi: primare cele preluate de-a gata din natură; intermediare, aflate în diferite faze succesive de prelucrare; finale, care în intervalul dat de timp, nu mai sunt supuse prelucrării.

Din punct de vedere al destinaţiei lor finale, al naturii lor economice, bunurile se împart în: satisfactori, adică bunuri de consum personal (hrană, îmbrăcăminte) şi bunuri de consum social (serviciile publice de sănătate, de educaţie, de apărare etc.); prodfactori, cum sunt: bunuri de capital tehnic, resurse de muncă, active financiare etc.

După durata folosirii bunurilor de consum: de folosinţă curentă şi de folosinţă îndelungată.

În raport de modul de fixare în spaţiu, bunurile se împart în: bunuri mobiliare şi bunuri imobiliare.

De mare însemnătate este clasificarea bunurilor în bunuri private şi bunuri publice. Bunurile private sunt considerate acelea pentru care oferta se reduce odată cu consumarea lor de către un agent economic. Bunurile publice sunt cele de care oricine poate beneficia în aceeaşi maură.

Există puţine bunuri publice pure şi ele se delimitează de bunuri mixte numite şi bunuri publice impure. Primele asigură beneficii nonrivale şi nonexclusive tuturor membrilor unei colectivităţi.

Bunurile private în multe situaţii pot substitui unele bunuri publice. De aceea în ultimul timp sunt autori care susţin că este de preferat ca numai bunuri de importanţă naţională (exemplu-apărarea strategică) să fie asigurate de stat iar restul să fie lăsat pe seama sectorului privat. Agenţii economici privaţi se pot reuni şi organiza în cluburi pentru a produce cât mai eficient. Acesta este motivul pentru care teoria respectivă este cunoscută sub denumirea de teoria clubului.

1.3.Utilitatea bunurilor

În condiţiile economiei de schimb, bunurile economice trebuie să se bucure de aprecierea consumatorului neproducator, să aibă pentru acesta utilitate. Există mai multe modalităţi de abordare a utilităţii. Cele mai consacrate sunt aspectele tehnice şi economice.

Utilitatea sub aspect tehnic, reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, o proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsături, caracteristici şi însuşiri intrinseci ale fiecarui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de bunuri de capital, de servicii sau informaţii.

În sens economic, utilitatea include o raportare la o nevoie, la o trebuinţă a nonposesorului. Doar în măsura în care prin însuşirile sale un bun poate satisface o nevoie a nonposersorului este posibilă realizarea tranzacţiei bilaterale de piaţă.

Abordarea utilitaţii economice este realizată diferit in teoria economică. În gândirea economică clasică se consideră că bunurile identice au aceeaşi utilitate economică pentru diferite persoane, dacă sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor şi sacrificiul făcut pentru achiziţionarea lor.

În gândirea neoclasică, marginalistă în special, utilitatea capătă sens economic când îndeplineşte trei condiţii: a) existenţa unei relaţii între calităţile sau caracteristicile bunurilor şi una din nevoile oamenilor sau societăţii; b) conştientizarea relaţiei dintre caracteristicile tuturor lucrurilor şi nevoilor oamenilor; c) cumpărătorul trebuie să fie capabil să folosească caracteristicile lucrurilor sau satisfacerea nevoilor.

Deşi utilitatea are determinări în natura proprie a fiecărui bun economic, aprecierea utilităţii are un caracter eminent subiectiv, depinde de raportul pe care fiecare individ îl stabileşte între un anumit bun economic şi nevoile sale. Utilitatea sintetizează importanţa, preţuirea pe care consumatorul o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinante, fiecarei utilităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.

1.4.Tipologia bunurilor şi a funcţiilor de utilitate

Bunurile care intră în consumul oamenilor, datorită posibilităţilor limitate de achiziţionare şi de modul în care îşi pot dovedi utilitatea, se grupează în două categorii principale: complementare şi substituibile.

Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot manifestă utilitatea independent unele de altele: autoturism-carburant, zahăr-ceai; unt-pâine; stilou-hârtie etc. În funcţie de gradul de complementaritate, apreciat ca raport între indicele variaţiei consumului din bunul principal şi indicele variaţiei consumului din bunul complementar, se disting: