Capitalul întreprinderilor

Studiul întreprinderilor implică, ca premisă iniţială, formularea unei definiţii care să integreze atât elementele de natură organizaţională cât şi pe cele manageriale specifice acestora. Literatura de specialitate a consacrat termenul de “organizaţie instituţională”, pentru a desemna toate categoriile de întreprinderi, productive sau neproductive, publice sau private. În definirea organizaţiei se iau în considerare atât aspectele fizice, reale, cât şi cele privind structura relaţiilor care există între acestea şi mediul ambiant economic, social şi politic în care îşi desfăşoară activitatea. Pornind de la aceste considerente, se poate spune că întreprinderea, ca formă organizaţională reprezintă “un grup social care este creat şi funcţionează în mod deliberat în scopul îndeplinirii unor obiective specifice”. Aceasta abordare realizează o distincţie de conţinut între aspectul formal al întreprinderii şi consecinţele activităţii sale, introducând un grad înalt de abstractizare. Într-adevar, dacă obiectivele întreprinderii au un caracter explicit şi influenţează toate elementele mediului cu care intră în contact, totuşi ele nu reprezintă decât “abstracţii” pentru participanţii la realizarea lor. În schimb, atingerea obiectivelor propuse presupune o diviziune considerabilă a muncii, existenţa unor proceduri de coordonare a eforturilor, o structură ierarhică de autoritate şi un sistem de instrumente de cuantificare a performanţelor. Din această perspectivă de analiza, elementul esenţial al întreprinderii îl reprezintă “funcţiunea” şi nu persoanele, astfel încât, cel puţin teoretic, activitatea să se desfăşoare continuu, în condiţiile migraţiei personalului. Utilizarea termenului de “organizaţie” pentru desemnarea tuturor tipurilor de întreprinderi ilustrează procesul determinării activităţilor necesare a se desfăşura pentru atingerea obiectivelor propuse, a relaţiilor economice şi structurale între funcţiuni care asigură eficacitatea operaţiunilor întregului sistem.(Donath Liliana, Structura financiară a întreprinderii în economia de piată )

Natura şi importanţa întreprinderii în economiile moderne au constituit obiect de studiu în numeroase lucrări de specialitate elaborate , mai cu seama, în ultimele două decenii. În aproape toate acestea accentul nu mai este pus exclusiv pe semnificaţia sociologică a întreprinderii, ci interpretarea este socio-economica, sistemică, vizând tehnici declarate operaţionale.

O definiţie tipică şi practică a întreprinderii, formulată în literatura de specialitate, în consens cu noua orientare, este aceea conform căreia organizaţia ( şi deci întreprinderea ) reprezintă “o entitate socială” de sine stătătoare, cu o structură proprie delimitată în spaţiu, astfel încât unii participanţi sunt consideraţi a face parte din interiorul sau iar alţii din exteriorul său”. Aşadar, pentru a fi viabile şi pentru a putea să desfăşoare o activitate continuă în mediul lor instituţional, întreprinderile intră în relaţii cu ceilalţi subiecţi şi factori existenţi în mediul lor ambiant, fiind susţinute în demersul economic de clienţi, furnizori, forţa de muncă, capital, agenţii guvernamentale, instituţii bugetare. Dar, pentru a primi sprijinul de care au nevoie, ele trebuie să demonstreze că sunt capabile să desfăşoare o activitate eficientă, construindu-şi o structură adecvată.

În aceeaşi conceţie, proiectarea unei întreprinderi reprezintă mai mult decât simpla existenţă a capitalului fix (clădiri, echipamente) şi a celui variabil. Ea presupune stabilirea unei structuri în cadrul căreia se iau şi se execută decizii, se formulează “regulile jocului” care direcţionează comportamentul oamenilor din momentul adoptării deciziei şi până în momentul executării lor, stabilind în acelaşi timp oportunitatea şi limitele desfăşurării activităţii.

Totodată noua abordare pune în centrul preocupărilor eficienţa acţiunilor şi proiectarea măsurilor atingerii ei. Potrivit modelului instituţional, punctul de pornire în aprecierea eficacităţii şi rentabilităţii activităţii întreprinderii îl reprezintă normele de performanţă stabilite de cele mai puternice componente ale mediului şi care definesc valorile esenţiale promovate de întreprindere.

Normele stabilite de mediul ambiant reprezintă standarde în funcţie de care este apreciată activitatea unei întreprinderi. Acestea însa nu sunt impuse în mod unilateral de către mediul ambiant, ci printr-un sistem de evaluare comună, negociat între întreprinderi şi mediul în care se desfăşoară activitatea.

Rolul întreprinderii în această negociere depinde de forţa sa de dominaţie în comparaţie cu celelalte elemente ale mediului. Pe baza standardelor şi normelor stabilite, întreprinderea elaborează propriul său sistem de norme interne care stă la baza elaborării propriei politici economice, financiare şi sociale.

În general, studiiile consacrate domeniului consideră că impunerea tipului de norme şi standarde se bazează pe două dimensiuni ale performanţelor şi anume:

1) gradul de ambiguitate sau de claritate a normelor şi care depinde de natura activităţii. Astfel, dacă organizaţiile productive pot cuantifica performanţele proprii pe baza unor date uşor măsurabile şi observabile (profit obţinut, dividende distribuite, etc) nu acelaşi lucru este valabil pentru instituţiile non profit, care au nevoie de un instrumentar mai complicat şi mai subtil pentru evaluarea propriilor performanţe;

2) de existenţa sau inexistenţa unor întreprinderi similare, care să servească drept bază comparaţie. La rândul lor, cele două dimensiuni de apreciere a performanţelor unei întreprinderi conduc la identificarea a patru tipuri de norme:

a. norme de eficienţă/competitivitate, caracterizate prin precizie şi stabilitate în situaţii uşor comparabile;

b. norme morale, aplicabile în întreprinderi cu structuri colective, bazându-se pe reputaţia şi încrederea construită de-a lungul timpului;

c. norme instrumentale, reprezintă o situaţie de mijloc în care standardele sunt stabilite cu exactitate, dar nu există criterii de comparaţie, fiind aplicabile instituţiilor cu accentuat caracter birocratic;

d. norme de referinţă, în care standardele impuse sunt ambigui. Aceste norme sunt specifice organizaţiilor profesionale, în care un grup de referinţă stabileşte condiţiile şi normele de conduită.

Toate elementele de definire şi de caracterizare a noţiunii de întreprindere mai sus enunţate, au desigur, mare importanţă în exprimarea conţinutului realităţii în cauză, sunt reprezentări ale laturii acesteia, fără a cuprinde întreaga complexitate a sa.

1.2.Ce este întreprinderea ?

Zona de studiu şi acţiune pentru ştiinţa financiară a întreprinderii este reprezentat

de forma modernă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, denumită cu termenul general de ÎNTREPRINDERE.( Bran Paul, Finantele întreprinderii)

Pentru a întelege cât mai clar fenomenele economice care au loc la acest nivel, va trebui să ne formăm o imagine bine structurată şi argumentata ştiinţific despre sistemul complex al întreprinderii.

Societatea din care face parte atât omul cât şi întreprinderea, cuprinde în principal sisteme vii, dar şi sisteme nevii. Acest fapt asigură caracterul complex al sistemelor din societate.

Cuprinzând sisteme vii, societatea va trebui să respecte caracteristica principală a sistemelor departe de echilibru, şi anume să atragă din mediul înconjurător “entropie joasă”, sub formă de substanţă, energie şi informaţie. În acest scop societatea îşi organizează activitatea economică şi o localizează în întreprindere.

Organizându-şi activitatea economică sub formă de întreprindere, societatea crează un sistem bio-social de mare complexitate în care subsistemele vii şi nevii se completează în diferite proporţii, în funcţie de profilul unităţii economice, precum şi în funcţie de profilul unităţii economice, precum şi în funcţie de evoluţia progresului tehnic.