Contabilitatea Decontărilor cu Personalul și a Asigurărilor Sociale

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA GENERALĂ A CONTABILITĂŢII

1.1. Definirea contabilităţii

Legea nr. 82/1991 defineşte în articolul 2 contabilitatea ca fiind o activitate specializată în conservarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii , precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor fizice şi juridice în vederea asigurării cronologice şi sistematice, prelucrării, publicării şi prestării informaţiilor cu privire la poziţia şi performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.

În doctrină, conceptul de contabilitate este utilizat cu sensuri diferite.

În primul rând, prin contabilitate se înţelege forma de evidenţă şi tehnicile prin care se consemnează, se culeg şi se prelucrează informaţiile referitoare la situaţia economico-financiară a unui sistem economic – întreprindere, firmă, economie naţională. În acest cadru, contabilitatea desemnează şi totalitatea informaţiilor referitoare la existenţa şi mişcarea patrimoniului unui agent economic şi stocarea în documentele şi registrele contabile.

În al doilea rând, prin conceptul de contabilitate se desemnează ştiinţa care are drept obiect fundamentarea principiilor, metodei şi tehnicilor de obţinere, prelucrare, analiză şi utilizare a informaţiilor contabile, de organizare şi conducere a practicii contabile.

În al treilea rând, prin contabilitate se înţelege în practică şi compartimentul funcţional din structura organizatorică a unei întreprinderi care realizează activitatea de evidenţă contabilă.

Privită ca tehnică şi metodă de înregistrare, contabilitatea reflectă şi controlează, pe baza unui sistem propriu de informaţii, patrimoniul unităţilor economice şi administrative, autonomizate din punct de vedere gestionar, modificările care se produc ca urmare a proceselor de aprovizionare, producţie şi desfacere, precum şi rezultatele obţinute în activitatea economică.

Contabilitatea, ca disciplină ştiinţifică, studiază şi fundamentează principiile, metoda şi normele după care se desfăşoară procesul de reflectare contabilă a fenomenelor economice, urmărind, în acelaşi timp, atât aplicarea în practică a acestor principii şi norme, cât şi perfecţionarea lor.

Contabilitatea publică cuprinde:

a) contabilitatea veniturilor si cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar;

b) contabilitatea trezoreriei statului;

c) contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să reflecte evolutia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi a excedentului sau a deficitului patrimonial;

d) contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate.

Societăţile comerciale au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv cea financiară şi de gestiune adaptată la specificul activităţii.

Contabilitatea ca ştiinţă independentă are un obiect propriu de studiu. Încă de la apariţia ei , contabilitatea a fost legată de noţiunea de avere(patrimoniu), reflectând modul de formare al acesteia, schimbările pe care le înregistrează şi starea concretă şi abstractă în care se găseşte la un moment dat.

Obiectul de studiu al contabilităţii nu a apărut dintr-o dată în structură completă. El s-a conturat într-o perioadă lungă de timp, apărând ca o necesitate, fie că se datora meandrelor economiei naturale, fie zbuciumului pe care îl presupunea negoţul.

Producţia şi schimbul au fost elementele care a au favorizat definirea, de-a lungul timpului , a obiectului contabilităţii. Fără cele trei elemente de bază: muncă , obiectul muncii şi mijloacele de muncă, la care să se adauge cel de al patrulea, schimbul, nu ar fi posibilă delimitarea perimetrului în care valorile se întâlnesc, se transformă şi se nasc alte valori noi.

Problema delimitării obiectului unei ştiinţe are o importanţă deosebită în structura profilului ei. Numeroşi cercetători au avut preocupări în direcţia delimitării obiectului contabilităţii. Pentru aceasta ei au trebuit să observe care a fost evoluţia procesului de conturare a grupului de fapte şi de care să se ocupe contabilitatea.

Conform concepţiei administrative, obiectul contabilităţii îl constituie patrimoniul unui subiect de drept privit prin prisma relaţiilor juridice, a drepturilor şi obligaţiilor, luate în corelaţie cu bunurile materiale la care se referă.

Concepţia economică pune în centrul contabilităţii, ca obiect de cercetare, circuitul capitalului, privit sub aspectul destinaţiei şi structurii lui – capitalul fix şi capitalul circulant – şi al modului de dobândire – capital propriu şi capital străin (împrumutat). Aceste procese şi fenomene sunt studiate nu izolat, ci în conexiune cu relaţiile juridice pe care le generează şi în cadrul cărora se formează capitalul.

Obiectul contabiliăţii este format din: elemente active şi pasive patrimoniale, a situaţiilor financiare, contingente, împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, cheltuielile şi veniturile.

În articolul 12 se prevede că detinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise.

Contabilitatea clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii se ţine pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică în conformitate cu articolul 15 din Legea nr. 82/1991.