Contabilitatea salariilor

Cap. I Introducere

1.1 Salariul - Prețul muncii

Salariul reprezintă „expresia bănească a valorii forței de muncă”, „prețul forței de muncă”, „plata forței de muncă”. Mai simplu, salariul este definit ca „plata, de regulă în formă bănească, a unei activități depuse”, „prețul muncii”, „plata muncii”.

Prin legea nr. 53/2003 - Codul Muncii se prevede:

„Art. 154 - (1) Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.

(2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.

Art. 155 - Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Art. 156 - Salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorului.”

Din punct de vedere fiscal, salariul reprezintă:

- Pentru angajatori (societate comercială, regie autonomă etc.), o cheltuială, ca orice altă cheltuială, impusă de necesitatea desfășurării activității. Angajatorul, care face „plata muncii” sub formă de „salarii”, are obligația:

- De a se înregistra pe cheltuieli cu salariile acordate, care reprezintă o „cheltuială cu salariile”, înregistrată în debitul contului 641 „Cheltuieli cu remunerațiile personalului”, care este o cheltuială deductibilă la calcului profilului impozabil (adică admisă a sa scădea din veniturile impozabile în scopul determinării profitului impozabil);

- De a se înregistra în evidența financiar-contabilă cu „salariile plătite”, respectiv cu „salariile și alte drepturi cuvenite personalului”, în creditul contului 421 „Personal - remunerații acordate”, și de a calcula și reține, prin stopaj la sursă, obligațiile bugetare (contribuția pentru șomaj, pensie, sănătate și impozitul). Calculul și reținerea obligațiilor datorate statului reprezintă o obligație a angajatorului (a celui care face plata salariilor) și se face prin „stopaj la sursă”, care constă în faptul că nu se face plata salariilor până nu se „stopează”, până nu se calculează și rețin sumele datorate statului;

- Pentru salariat (angajat), un „venit obținut prin muncă”, un venit acordat de angajator după ce s-au calculat și reținut de angajator toate obligațiile de plată datorate statului.

Din punct de vedere strict fiscal, sensul și conținutul noțiunii de salariu se vor înțelege corect și pe deplin numai dacă este privit ATÂT din punct de vedere al celui care îl acordă (al angajatorului, care este plătitorul de salarii), cât și din punct de vedere al celui care îl primește (al salariatului, care este beneficiarul veniturilor din salarii).

SALARIATUL este o persoană încadrată cu contract individual de muncă, cu timp integral sau parțial de muncă, pe o perioadă nedeterminată sau determinată. Atât timp cât nu există un contract individual de muncă, nu se poate vorbi de salariat sau salariu, calitatea de salariat se capătă numai și numai prin încheierea unui contract individual de muncă, care generează întocmirea documentului „carte de muncă”, numită mai nou „carnet de muncă”.

De reținut că unele activități se pot desfășura și pe bază de „contracte civile”, numite „convenții civile”, încheiate în baza Codului Civil, care nu generează raporturi de muncă, care nu se cuprind în statul ,de salarii și, ca urmare, nu se supun contribuțiilor bugetare (pentru șomaj, pensii, sănătate) prevăzute pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor, nu se impozitează pe baza baremului lunar de impunere, pe baza căruia se impun veniturile salariale și asimilate salariilor, și nu se includ în venitul anual global impozabil.

Veniturile pe bază de „contracte civile”, încheiate în baza Codului Civil, se încadrează în Codul Fiscal (C.f.) la „venituri din alte surse” (art.83 C.f.), iar impozitul se calculează cu cota de 10% până la 31.12.2004 și cota de 16% după 1.01.2005 (art. 85 C.f ).

CONTRACTUL reprezintă „Un acord încheiat între două sau mai multe persoane spre a asigura un rezultat din care fiecare urmărește un beneficiu” (Oxford. Dicționar de politică, Editura Univeres Enciclopedic, București, 2001).

Prin Codul Muncii (Lege nr. 53/2003) se prevede:

„Art. 10 - Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru el și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.

Art. 11 - Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă.

Art. 12 - (1) Contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.

(2) - Prin excepție, contractul individual de muncă se poate încheia și pe durată determinată, în condițiile expres prevăzute de lege.

Art. 14 - (1) În sensul prezentului cod, prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Art. 16 - (3) Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă îi conferă salariatului vechime în muncă.

Art. 35 - (1) Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcții, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1) situațiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilități pentru cumulul unor funcții.

(3) Salariații care cumulează mai multe funcții sunt obligați să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcția pe care o consideră de bază.

Art. 82 - (1) Contractul individual de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o durată mai mare de 18 luni.

Art. 101 - (1) Angajatorul poate încadra salariații cu program de lucru corespunzător unei fracțiuni de normă de cel puțin două ore pe zi, prin contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale de muncă cu timp parțial.

(2) Contractul individual de muncă cu timp parțial se încheie numai în formă scrisă.

(3) Durata săptămânală de lucru a unui salariat angajat cu contract individual de muncă cu timp parțial este inferioară celei a unui salariat cu normă întreagă comparabil, fără a putea fi mai mică de 10 ore.

Art. 108 - timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul îl folosește pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă.

Art. 109 - (1) Pentru salariații angajați cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână.”

Desfășurarea unor activități, pe cât de numeroase, pe atât de diversificate, se face pe baza unor contracte/convenții civile, încheiate în baza Codului civil.