Contribuția impozitelor directe la formarea bugetului administrației centrale de stat

CAPITOLUL I

IMPOZITELE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

1.1. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA IMPOZITELOR

1.1.1. CONTRIBUŢIA ŞI ROLUL IMPOZITELOR ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Noţiunea de impozit provine din limba latină de la cuvântul „impositus” şi din limba franceză de la cuvântul „impôt”. Impozitele reprezintă cea mai veche formă de prelevare, originile sale situându-se în perioada de statornicire a organizaţiei statale. La început se utilizau prelevările în natură, urmând ca pe măsura constituirii relaţiilor băneşti să apară impozitele în bani. De atunci impozitul a cunoscut o evoluţie continuă, iniţial fiind stabilit în sumă fixă pe terenuri, apoi pe fiecare produs în parte până la cel pe venit şi avere.

Într-o accepţiune cvasiunanimă, impozitul este o prelevare pecuniară, în virtutea autorităţii statului de la particulari, cu titlul definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor

Legile privind fiecare impozit în parte sunt întocmite în formă de proiect de către Guvern, apoi ele sunt aprobate sau respinse de către Parlament urmând ca cele aprobate să fie puse în aplicare de către Guvern şi administraţiile fiscale. Există situaţii când dreptul de a institui şi percepe venituri asemănătoare impozitului îl pot avea şi unele instituţii publice. Indiferent de instituţia care introduce sau percepe impozite, aceasta se realizează întotdeauna pe seama autorizării conferite de lege.

Impozitele instituite se caracterizează prin patru trăsături definitorii:

- legalitatea impozitelor, care reflectă faptul că instituirea impozitelor se face în baza unei autorizării dată de lege;

- obligativitatea impozitelor, ceea ce înseamnă că plata acestora nu este benevolă, ci are un caracter obligatoriu pentru persoanele fizice şi juridice care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere;

- nerestituirea impozitelor, care reflectă că prelevările la fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlul definitiv şi nerambursabil;

- nonechivalenţa impozitelor, ceea ce reflectă faptul că contribuabilii prin plata impozitelor nu beneficiază de contraservicii imediate şi directe din partea statului.

În economia contemporană impozitele îndeplinesc multiple roluri, şi anume: financiar, de intervenţie în economie şi social.

Rolul financiar al impozitelor constă în faptul că impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice. La început s-a urmărit ca prin plata impozitului să nu afecteze situaţia financiară a contribuabilului, pentru ca în prezent acest lucru să fie doar un deziderat teoretic, influenţând comportamentul contribuabililor.

În perioada postbelică are loc o creştere absolută şi relativă a încasărilor din impozite. Creşterea absolută a încasărilor din impozite a fost determinată de creşterea numărului de contribuabili, de extinderea bazei de impunere şi de majorarea cotelor de impozit. Creşterea relativă a încasărilor din impozite este reflectată de partea din produsul intern brut mobilizată la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor şi taxelor.

Al doilea rol este rolul de intervenţie în economie sub forma de pârghie financiară, care prin impozite urmăreşte orientarea şi corectarea mecanismelor pieţei, stimularea sau frânarea unor activităţi, creşterea sau reducerea consumului unui anumit produs, de stimulare sau de îngrădire a relaţiilor economice cu exteriorul.

În funcţie de natura activităţilor şi de scopul urmărit, modalităţile de intervenţie în economie prin impozite sunt diverse. Astfel, pentru încurajarea, dezvoltarea şi modernizarea unor activităţi se recurge la reduceri sau scutiri de impozite, acordarea de facilităţi fiscale, precum şi la restrângerea numărului impozite. Atunci când se doreşte descurajarea unor activităţi sau acţiuni se recurge la creşterea cotelor de impozit, la lărgirea sferei de cuprindere a materiei impozabile, precum şi la multiplicarea numărului de impozite.

Al treilea rol este rolul social al impozitelor, prin care autorităţile statului redistribuie produsul naţional între diferite categorii sociale pentru a corecta discrepanţele dintre veniturile cetăţenilor. În acest scop se practică scutiri de impozit, reducerea unor impozite indirecte pentru stimularea consumului, acordarea de înlesniri fiscale, creşterea cotelor pentru bunurile care trebuie ţinute sub control sau pe veniturile considerate nelegitime.

1.1.2. ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITULUI

Impozitele, ca şi taxele, se caracterizează, pe de-o parte, prin trăsături specifice date de modul de stabilire şi percepere a lor, iar, pe de altă parte, prin însuşiri comune tuturor, care constituie în fapt elementele tehnice ale acestora.

Frecvent menţionate în teorie şi utilizate în practica fiscală sunt de menţionat următoarele elemente tehnice : - subiectul impozitului sau contribuabilul;

- suportatorul sau destinatarul impozitului;

- obiectul impozitului;

- sursa impozitului;

- baza de impunere (baza de calcul);

- unitatea de impunere;

- cota (tariful) impozitului;

- asieta (modul de aşezare) impozitului;

- termenul de plată.

Subiectul impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului. De exemplu, în cazul impozitului aferent veniturilor de natură salarială, subiect al impozitului este orice persoană care realizează un venit sub forma de salariu, iar în cazul impozitului pe profit subiectul impozitului este agentul economic.

Suportatorul sau destinatarul impozitului este persoana care suportă în ultimă instanţă impozitul. De regulă, persoana care plăteşte impozitul este şi cea care îl suportă. Există şi situaţii când suportatorul este o altă persoană decât subiectul. De exemplu, în cazul impozitelor pe consum, impozitul este plătit în primă instanţă de persoana juridică respectivă, dar acesta transpus în preţuri este suportat de consumatorul bunului sau serviciului.

Obiectul impozitului este reprezentat de materia supusă impunerii. În calitate de obiect al impozitului pot apărea, după caz, venitul, averea iar uneori şi cheltuielile. Astfel, în cazul impozitului aferent veniturilor de natură salarială, obiectul impozitului îl reprezintă salariul, la impozitul pe clădire, obiectul acestuia este imobilul.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere. În cazul impozitelor pe venit, sursa impozitului coincide cu obiectul impunerii. La impozitele pe avere, sursa nu coincide de regulă cu obiectul impunerii, plata făcându-se din venitul procurat

de averea respectivă şi nu din substanţa ei.

Baza de impunere (baza de calcul) este elementul în funcţie de care se evaluează impozitul. Are determinare cantitativă, este cuantumul materiei impozabile. Baza de calcul poate fi venitul, terenul, valoarea, anumite caracteristici ale bunurilor, cifra de afaceri, preţul sau tariful. De exemplu la impunerea mijloacelor de transport se foloseşte capacitatea cilindrică.

Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă obiectul impozabil. În cele mai multe cazuri, aceasta are o exprimare monetară (impozitul pe venit) sau în diverse unităţi fizice (m2 la clădiri, ha la impozitul agricol).

Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi de impunere. Ea poate să fie o sumă fixă sau o cotă procentuală în funcţie de posibilităţile tehnice de evaluare a materiei impozabile.

a) impunerea în cote fixe constă în aceea că se stabileşte un impozit în sumă fixă, care cade în sarcina fiecărei persoane. Se aplică cel mai adesea în cazul bunurilor aflate în proprietatea persoanelor fără a ţine seama neapărat de situaţia contribuabilului. Este cel mai inechitabil impozit, fiind întâlnit la impozitele agricole, la impozitele pe vânzări sau la legalizarea anumitor acte.

b) impunerea în cote procentuale se practică prin aplicarea asupra materiei impozabile a cotelor procentuale care pot fi: proporţionale, progresive sau regresive. Această impunere este un avans din punct de vedere al echităţii impozitelor si se utilizează la majoritatea impozitelor privitoare la venit, profit, cifra de afaceri, preţ.

- impunere în cote proporţionale, conform căreia impozitul se calculează ca un produs între materia impozabilă şi cota de impunere. Fiecare persoană participă la acoperirea cheltuielilor statului proporţional cu venitul sau averea sa. Impunerea de acest tip se întâlneşte atât la impozitele directe (impozitul pe teren, impozitul funciar, impozitul pe clădiri, pe profit, pe dividende) cât şi la impozitele indirecte (taxe vamale, accize, TVA).

IP = Mi * ci / 100

unde: IP – impozitul în cote proporţionale;

Mi – materia impozabilă;

ci – cota impunere (constanta, indiferent de mărimea Mi).

- impunerea în cote progresive, conform căreia cota de impozit se măreşte odată cu sporirea mărimii materiei impozabile. Această impunere ţine seama de puterea contributivă a contribuabilului. Cotele progresive pot creşte cu o ritmicitate constantă sau variabilă, iar impunerea se poate realiza în progresie globală sau în progresie compusă pe tranşe.