Creditul Bancar

INTRODUCERE

Aparitia creditului este strâns legata de dezvoltarea productiei si circulatiei marfurilor; evolutia acestor fenomene a impus includerea schimbului - si, odata cu el, si a creditului - în cadrul relatiilor monetare. Creditul reprezinta operatiunea prin care o valoare de întrebuintare actuala este cedata (transmisa) de catre un creditor (împrumutator sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajeaza sa o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în conditiile stabilite în acordul de credit.

Termenul ,, credit,, îsi are originea în participiul trecut al verbului latinesc ,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în promisiunea de rambursare a celui ce ofera bunuri, lucrari, servicii sau alte valori în cel care se îndatoreaza. Limba româna a consemnat acest cuvânt ca neologism , el patrunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceza a substantivului ,,credit,, = încredere ferma (confiance) din punct de vedere financiar.

Relatiile de credit au existat si în economiile premonetare, însa asa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetara (prin însasi scindarea sa în cele doua acte - vânzarea si cumpararea ) asa si creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre diferiti agenti economici, proces caruia moneda lichida nu-i putea face fata, creditul constituie una din conditiile desfasurarii oricarui proces economic. Depasind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat si în relatiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenti economici sau chiar state. Astfel, creditul este vazut ca o pârghie economica indispensabila, este ca o forta activa ce s-a concretizat în întretinerea de relatii între furnizori si cumparatori, în contributia la formarea de unitati productive sau în fructificarea acumularilor banesti.

Înainte de definirea creditului si a functiilor sale, se impune realizarea unei distinctii între finante, bani si credit. Astfel, trebuie subliniat ca, numai în cadrul rotatiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale si monetare , creditul se poate transforma fie în bani, fie în finante; în timp ce finantele presupun capitaluri deja formate care se acumuleaza, creditul reprezinta un efect al proceselor economice în urma carora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o forma speciala de miscare a valorilor: vânzare de marfuri cu plata amânata sau cu transferarea temporara de moneda cu titlu de împrumut . Intr-o forma extinsa creditul mai poate fi identificat cu circulatia capitalului de împrumut. Numeroasele interpretari reductioniste au furnizat o serie de acceptiuni de genul : creditul = bani si finante;

creditul = împrumut ; creditul = pârghie; creditul = capital: etc. Una din definitiile demne de retinut indica operatiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosinta altui subiect economic, cu obligatia pentru acesta din urma de a restitui mai târziu , la un termen fixat, suma primita plus o suma de bani care se cheama interes sau dobânda (Victor Slanescu) .

Elementele comune care se gasesc însa în toate definitiile date creditului sunt urmatoarele:

- existenta unor disponibilitati la unii agenti economici si acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenti (debitori);

- pierderea temporara a unor drepturi de catre cel care acorda împrumutul (împrumutant) si instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

- obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenta, însotit în mod obligatoriu de dobânda.

Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi angajând modalitati diferite pe termen scurt si pe termen lung si mijlociu privind operatiile bazate pe înscrisuri sau fara , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu bancile sunt de regula reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la banci, formeaza depozite care pot fi folosite de catre acestea, ca resurse. Pe de alta parte bancile acorda credite întreprinderilor pentru nevoile lor de productie curente sau de recuperare ulterioara, pentru investitii.

Întreprinderile aflate într - o economie de piaţă se confruntă la un moment dat cu diverse probleme financiare, dar şi cu oportunităţi, care, de cele mai multe ori se soldează cu cheltuieli băneşti. Indiferent de forma de proprietate şi de profitul pe care l-a obţinut într-un anumit exerciţiu, fiecare organizaţie întâmpină probleme de natură financiară atunci când achiziţionează, deţine sau cedează monedă şi titluri. Pentru a se menţine pe piaţă, întreprinderea este nevoită să finanţeze modernizarea echipamentelor şi tehnologiilor sale, precum şi a altor inovaţii şi invenţii pe care le impune strategia sa de dezvoltare.

Nevoia de finanţare care rezultă din activitatea normală a întreprinderii se identifică cu activele circulante, cu creanţele asupra clienţilor, precum şi cu încasarea minimală, care corespund exploataţiei curente. În cursul unei perioade de timp nevoile de finanţare sunt realocate, fondul de rulment net poate acoperi o parte a nevoilor suplimentare apărute din aceste fluctuaţii, dar nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare. În majoritatea cazurilor, întreprinderea apelează la credite bancare pe termen scurt pentru a face faţă fluctuaţiilor activităţilor lor, şi credite bancare pe termen mediu şi lung pentu reînnoirea si modernizarea echipamentelor,

clădiri etc, dar se recomandă ca întreprinzătorul să apeleze la credite cât mai rar posibil, deoarece limitează marja de libertate a întreprinzătorului prin clauzele contractului de creditare, a mărimii dobânzilor, participarea creditorilor la conducerea firmei, creditele bancare devin o necesitate pentru întreprinderi în momentul în care acestea nu deţine capacitate pentru atragerea altor surse de finanţare.

În contextul actual, creditul bancar rămâne extrem de redus, în ciuda reducerilor masive ale dobânzilor la împrumuturi, din cauza pierderilor datorate practicilor contabile de tip mark-to-market, conform cărora băncile reduc preţul valorilor mobiliare înscrise în bilanţul lor contabil, deoarece nu se prevede în viitorul apropiat o piaţă pentru aceste valori. România a intrat în actuala criză încă din ultimul trimestru al anului 2008, fără o pregatire adecvată care să-i permită cel puţin atenuarea efectelor crizei atât în plan economic şi, îndeosebi, în plan social, iar firmele româneşti se confruntă cu un blocaj financiar creat pe de o parte de stat, prin datoriile pe care trebuie să le plătească sectorului privat, şi pe de altă parte de companii, care din cauza dificultăţilor financiare nu îşi achită datoriile.