Datoria publică

INTRODUCERE

Creșterea economică este una din țintele pe care fiecare țară în parte și-o propune.

În felul acesta este atrasă creșterea venitului pe locuitor, care indică nivelul de bunăstare al populației. Un alt efect pe care creșterea economică îl are se referă la dezvoltarea în ansamblu a economiei, la final, putându-se observa progresul economic.

O țară în curs de dezvoltare, cum este România nu poate să-și construiasă o democrație solidă, decât prin apelarea la alternative temporare, cum ar fi creditul public sau împrumuturile de stat.

Pentru a putea duce la îndeplinire obiectivele stabilite, tot mai multe țări apelează la împrumuturile de stat - interne sau externe - care apar ca o necesitate, datorită insuficienței de resurse financiare atrase la sistemul național de bugete cu care se confruntă. Ele pot fi contractate, atât direct de către stat, cât și de unele instituții financiare responsabile pentru plasarea împrumuturilor. Cu cât datoria publică a unei țări este mai mai mare, cu atât creșterea economică se manifestă în sens invers

Fie că vorbim despre creditul public, fie că vorbim despre împrumuturile de stat, acesta este văzut drept un aspect nefavorabil, deoarece conduce la creșterea datoriei publice.

Problema datoriilor publice este astăzi mai mult decât actuală, dacă se are în vedere gradul ridicat pe care îl înregistrează în momentul de față, efectele pe care le poate genera asupra economiilor naționale, analizate individual, dar și cele raportate la economia mondială.

Capitolul I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CREDITUL PUBLIC

1.1. CREDITUL PUBLIC - CONCEPT ȘI ROL

Creditul public este o formă de completare a resurselor financiare publice la care statul recurge datorită insuficienței fondurilor necesare în realizarea obiectivelor propuse. Acesta este un fenomen caracteristic, atât pentru statele în curs de dezvoltare, cât și pentru cele cu un statut economic superior care apelează la creditul public din nevoia de finanțare a unor activități cu caracter socio-economic de mare amploare.

Prin urmare, “cererea de credit - public și privat - este formată din solicitările autorităților publice, agenților economici și a populației, iar oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile bănești temporar disponibile ale agenților economici, capitalurile și rezervele libere ale băncilor și altor instituții financiare, veniturile persoanelor deținătoare de valori imobiliare, economiile bănești ale micilor producători de mărfuri, liber profesioniștilor și celorlalte categorii sociale”. (Văcărel, 2007)

În literatura de specialitate noțiunea de credit public cunoaște mai multe accepțiuni. Astfel, profesul universitar Tatiana Moșteanu definește creditul public ca fiind “obligația apărută ca rezultat al contractelor de pe piața financiară internă și/sau externă prin care statul indeplinește calitatea de debitor, dobândește fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare și își ia angajamentul de a rambursa dobânda și alte costuri într-o perioadă prestabilită”. (Moșteanu T. C., 2012)

Dacă statul apare ca debitor, atunci băncilor, consorțiilor băncare, societăților de asigurare, caselor de economii și întreprinderilor industriale le revine titlul de creditor. În același timp, statul poate îndeplini și funcția de creditor, beneficiarii de credite fiind debitorii săi.

O altă definiție prezintă împrumutul ca fiind “un contract/un acord de voință între persoanele fizice și juridice, pe de-o parte și stat pe de altă parte, prin care aceștia consimt să pună la dispoziția statului, cu titlu de împrumut, o sumă de bani pe care autoritatea publică se angajează să o restituie împreună cu dobândă cuvenită ce reprezintă prețul creditului. Dobânda plătită de stat pentru sumele avansate exprimă relații de redistribuire a produsului intern brut.” (Haralambie, 2013)