Decizia administrativă în contextul politicii de dezvoltare regională

INTRODUCERE

Situată în partea central – estică a Europei, România este o ţară carpato – dubiano-pontică, având un relief variat şi armonios repartizat. Pe teritoriul României, a cărei parte sudică este delimitată de Dunăre, se află cea mai mare parte a Deltei Dunării, declarată din 1990 rezervaţie naturală a biosferei. România dispune de importante resurse naturale pentru a dezvolta o economie echilibrată şi durabilă. Din punct de vedere al populaţiei România este o ţară omogenă; ea cuprinde 23 de minorităţi naţionale distincte, ceea ce reprezintă 10,6% din populaţia ţării. Pentru România, ca şi pentru toate celelalte ţări care au cunoscut experienţa totalitarismului şi, pe care depăşind-o în situaţia ivită ulterior anului 1989, problemele de rezolvat la nivel naţional, zonal şi local au fost dintre cele mai dificile. Aceasta în măsura în care aceste ţări au hotărât să se integreze într-un stil şi ritm nou de muncă, de viaţă şi de gândire. După destrămarea sistemului socialist (mai întâi ca sistem inter-statal, ulterior în fiecare stat component), prin desfiinţarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia, prioritare au fost aderarea şi integrarea în structurile euro-atlantice, structuri economice, politico-juridice, militare. Aceasta a fost şi este percepută ca o şansă viabilă de a se dezvolta în sensul modernizării şi progresului.

Implicând toate straturile vieţii sociale, fenomenul modernizării presupune

Transformări importante în activitatea economică, în mentalităţile oamenilor, în concepţiile lor politice şi juridice în primul rând, respectiv în atitudinile fată de viaţa social-politică, juridică, economică şi spirituală a țării. Evoluţia economico-socială a ultimelor două decenii a fost influenţată semnificativ de ultimii 45 de ani de aplicare a ideologiei comuniste.

Imediat după Revoluţie, România s-a confruntat cu o serie de aspecte negative care nu s-au manifestat în perioadă anterioară: descreştere economică, şomaj, inflaţie ridicată, scăderea sporului natural al populaţiei, migraţie externă ridicată, îmbătrânirea populaţiei rurale etc. De asemenea societatea românească a cunoscut fenomene economice ca privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat, liberalizarea pieţei economice şi a pieţei muncii, dezvoltarea sectorului privat, toate acestea fiind realizate sub spectrul “tranziţiei”, un proces de durată care presupunea trecerea de la un sistem la altul. A fost elaborat un nou cadru legislativ pe baza Constituţiei adoptate în anul 1991 şi a început un proces de durată de descentralizare care a pus bazele viitoarei regionalizări.

România, ca şi celelalte ţări din Estul continentului, până în urmă cu aproape două decenii „socialist”, consideră că soluţia cea mai potrivită pentru dezvoltarea sa viitoare este alăturarea, ca parte organică, la sistemul ţărilor europene în cadrul Uniunii Europene. Acest proces necesită un timp, mai scurt sau mai îndelungat, în funcţie de nivelul de dezvoltare politică, economică şi socială. De aceea au fost şi sunt necesare anumite demersuri în cadrul unor etape: preaderare, aderare, integrare. Integrarea politică implică încorporarea, însuşirea şi aplicarea principiilor politice democratice ale Uniunii Europene, aceea juridică – armonizarea legislaţiei în sensul adoptării concepţiei juridice europene respectiv general – umane şi, ca o sinteză a tuturor, asimilarea şi respectarea principiilor şi normelor morale ale culturii şi civilizaţiei europene. Astfel, cunoaşterea şi adoptarea experienţei U.E. constituie o condiţie elementară a integrării europene în toate fazele sale, atât pentru politica la nivel naţional cât şi la nivel regional şi local – adecvat, desigur, fiecărui nivel.

CAPITOLUL I: REGIUNEA - NIVEL ADMINISTRATIV ITERMEDIAR ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

I.1 Concepte specifice dezvoltării regionale: Regiunine-Regionalism-Regionalizare

Complexitatea realităţii denumită “regiune” se reflectă fidel în diversitatea definiţiilor şi a concepţiilor despre regiune. Parlamentul European defineşte regiunea drept “teritoriul ce formează din punct de vedere geografic o unitate evidentă şi a cărei populaţie se caracterizează prin anumite elemente comune.”

Carta Regionalizării Europei, adoptată de Parlamentul Europei, arată că regiunea este “o zonă care din punct de vedere geografic constituie o unitate sau un complex de zone care se disting prin anumite specificităţi şi a căror populaţie este reprezentată prin anumite elemente comune, populaţie care doreşte să menţină aceste elemente şi să le dezvolte pentru asigurarea dezvoltării sociale şi economice.”

Comisia Europeană consideră că “regiunea nu reprezintă decât un instrument de promovare structurală, concentrat asupra punctului de vedere al economiei regionale şi asupra nomenclaturii unităţilor teritoriale statistice.

Comparând aceste consideraţii asupra noţiunii de regiune putem să desprindem câteva note esenţiale: regiunea este o realitate socio-umană care îmbină factorul teritorial, preponderent geografic, cu acela demografic, realitate caracterizată prin faptul de a fi o “zonă sau un complex de zone” având împreună anumite specificităţi geografice şi demografice, o “entitate” sub statală cu anumite atribuţii administrative, un “instrument” al economiei acestei entităţi.

În ceea ce priveşte delimitarea regiunilor, oricare ar fi criteriul utilizat (economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic, etc.) nu există metodologii întru totul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Există multe definiţii, iar alegerea depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite.

Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge între trei tipuri :

Regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii cheie cum ar fi: criteriul economic (ex: venituri pe locuitori apropiate, sector industrial dominant comun), criteriul geografic (topografie sau climat similar, resurse naturale comune); criteriul social-politic (o anumită “identitate regională”, dezvoltare istorică comună); în acest caz diferenţele interne şi interacţiunile interregionale nu sunt considerate importante;

Regiuni nodale (polarizate) , când interesul pentru uniformitate este minim, iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei către un centru dominant (nod);

Regiuni pentru planificare (programare) , unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru instituţional administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare regională.

Termenul de regiune nu se aplică însă doar pentru spaţiul naţional delimitat regional. El se utilizează şi la nivel internaţional, pentru a defini regiuni constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine sau regiuni formate din grupuri de ţări între care există legături economice, comerciale, culturale, etc. (ex: ţările scandinave, ţările din regiunea Pacificului/Asia de Sud Est)

În ţara noastră semnificaţia de regiune conform Constituţiei României , este” teritoriul este organizat din punct de vedere administrativ în comune, oraşe şi judeţe.”, iar autorităţile administrative publice funcţionează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziile regionale constituite pentru a coordona dezvoltarea regionala necesară pentru că România să adere la Uniunea Europeană.

România este împărţită, începând cu elaborarea „Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale” (1997) în 8 regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor acorduri de asociere, formale de altfel, între 4 - 6 judeţe. Printre criteriile de care s-a ţinut cont în momentul conturării regiunilor au fost vecinătatea geografica şi existenţa unor disparităţi economice şi sociale între judeţe care ar urma să fie rezolvate prin implementarea unei politici regionale. La nivelul fiecărei regiuni există două instituţii implicate - agenţia de dezvoltare regionala (autoritate executiva) şi consiliul de dezvoltare regionala (autoritate deliberativa).