Economia în perioada de tranziție

Când România s-a eliberat de regimul lui Ceauşescu, la sfârşitul anului 1989, era una dintre ţările Europei Centrale şi de Est ale cărei instituţii , ca şi infrastructuri economice, juridice şi sociale erau cele mai îndepărtate de cele ale unei economii de piaţă. Economia ei traversase un deceniu deosebit de dificil. În scopul rambursării datoriei externe, autorităţile ţării se angajaseră într-o cursă a exporturilor şi anulaseră aproape toate importurile, privând astfel ţara de bunuri totuşi indispensabile.Proiecte economice puţin rentabile au absorbit o parte substanţială a PIB.

La începutul anilor 1990 prăbuşirea CAER-ului, războiul din Golf şi destrămarea Iugoslaviei au constituit tot atâtea zguduituri externe care au lovit ţara în momentul în care aceasta era prada unor tulburări politice majore.

Aceste condiţii externe şi interne au scufundat România într-o acută criză economică şi socială. Din păcate, pe parcursul mai multor ani, clasa politică românească, în formare, n-a manifestat o voinţă politică suficientă , pentru a lansa ţara pe calea adevăratelor reforme.

Anul 1990 a fost caracterizat de confuzie, de o dezorganizare economică totală , agravată de dispariţia ordinii şi lipsa legilor, ca şi de un absentism spectaculos al muncitorilor.

O retorică demagogică lipsită de coerenţă, despre economia de piaţă, privatizare ,restructurare, macrostabilizare, liberalizare, integrare a umplut discursurile politicienilor şi a invadat paginile ziarelor.

Totuşi, guvernul Roman a reuşit să dea câteva lovituri irezistibile sistemului şi proprietăţii socialiste, prin Legea societăţilor comerciale(iulie 1990)Legea fondului funciar(decembrie 1990) , Legea investiţiilor străine (iunie 1991) , Legea privatizării (iulie 1991).Ele au creat premizele reformei, dar din păcate, nu a existat un suport pragmatic coerent,ca mijloace şi finalitate, în ciuda formulărilor unor programe economice la instalarea guvernului Roman, în 1990 şi a guvernului Stolojan, în octombrie 1992.

Ele nu erau decât expresia mimetismului faţă de normele ţărilor vest- europene, nearticulat logic de o viziune proprie asupra realităţii româneşti.

Aceasta este explicaţia esenţială a faptului că ele au derapat rapid.

Doar programul lansat la sfârşitului anului 1993 a permis un aparent progres :

-restrângerea politicii monetare

-întărirea disciplinei bugetare

-reducerea inflaţiei

-o accelerare a reformei întreprinderilor

Dar ea era falsă pentru că se baza pe două componente: desprinderea politicii monetare de economia reală şi obţinerea unei macrostabilizări aparente , precum obţinerea unei finanţări nemăsurată atât a marilor coloşi industriali nerentabili , cât şi a întreprinderilor privatizate, parţial sau total, prin metoda MEBO, pentru crearea unei clientele politice fidele partidului de guvernământ.

De fapt guvernul lansa neîncetat noi programe de reformă pentru a renunţa la ele câteva zile mai târziu, de teama unei rezistenţe politice sau sociale , pe care o percepea ca fiind din ce în ce mai puternică.

Adevărul este că presa, creând imaginea de forţă a opoziţiei şi speculând complexul de culpabilitate al foştilor comunişti, a fost cea care a răsturnat guvernul Văcăroiu şi puterea politică a preşedintelui Iliescu.

Susţinerea politică a reformelor a variat de-a lungul acestei perioade: deplină la începutul transformării, ea a scăzut apoi considerabil când oamenii au realizat costul tranziţiei, înainte de a creşte din nou, atunci când a devenit evident că jumătăţile de măsură întreprinse între 1989-1996 au condus la un impas.

Un lucru este însă semnificativ. Deşi a existat această variaţie, majoritatea românilor au dorit întotdeauna o schimbare în bine şi au fost conştienţi că ea este legată de o schimbare de sistem.Nici una din forţele politice semnificative ale ţării nu aveau însă, în spatele imaginii publice, pregătite programele, mijloacele şi oamenii capabili să producă adevărata schimbare.

Noua putere, instalată după alegerile legislative şi prezidenţiale din noiembrie 1996, a anunţat că va face eforturi pentru a surmonta contradicţiile inerente economiei româneşti şi că va pune în aplicare un program radical de stabilizare macroeconomică şi de reforme structurale.

Dacă , în 1996, sectorul privat a generat 52% din PIB, economia era rămasă sub dominaţia monopolurilor de stat deficitare şi a întreprinderilor consumatoare de valori.

Din păcate ,nici măsurile anunţate după alegeri, la începutul anului 1997, nu au fost puse efectiv în practică. Economia românească ar fi trebuit să fie complet diferită la sfârşitul anului 1997.

Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat puteam beneficia atunci indiferent de precaritatea programului de reformă, care nu era decât o înşiruire silitoare a măsurilor economice impuse de FMI , de climatul încă favorabil al economiilor mondiale. Căderea a încă a unei piese a dominoului ex - socialist, cum era privită de cercurile financiare internaţionale schimbarea puterii politice în România ,crea pentru investitorii în căutare de noi domenii de vânătoare o ţintă extrem de oportună la momentul cel mai potrivit.

Investiţiile în ţările central-europene, Ungaria ,Polonia ,Cehia, au început să scadă ca ritm datorită creşterii concurenţei, a relativei saturaţii de moment. Din păcate , momentul a fost pierdut, iar România înfruntă astăzi, complet dezarmată, efectele crizei mondiale, întotdeauna mai grave pentru cei săraci.

Acum vom încerca să facem o trecere în revistă a principalelor caracteristici cantitative şi calitative ale economiei româneşti.

1.1Aspecte structurale

Populaţia României este relativ tânără. În 1998 un procent de 64,5% dintre români aveau mai puţin de 44 ani. Această tinereţe se datorează politicii duse de regimul precedent, în vederea creşterii silite a natalităţii.

Stimularea financiară pentru familiile cu copii, importantă cel mai mult pentru familiile nevoiaşe, nu era suficientă, iar legislaţia strictă în materie de avorturi, interzicerea totală a contracepţiei au contribuit la creşterea populaţiei.

Rata natalităţii a scăzut în mod spectaculos după 1990, scăderea fertilităţii şi creşterii emigrării au contribuit la o diminuare globală a populaţiei cu aproape 500.000 de oameni din 1991.

Ratele mortalităţii infantile şi materne rămân crescute în România , adică net superioare ratelor relevate de UE şi de alte ţări din Europa centrală şi orientală; de fapt România are unul dintre nivelele de cheltuieli pentru sănătate cele mai scăzute din Europa - 28%PIB în 1997.

Un număr mare de familii româneşti trăieşte sub pragul sărăciei-după standardul internaţional, în dolari pe zi venit, populaţia aflată sub pragul sărăciei este de 17,7% în 1994.

Educaţia fundamentală este asigurată de sistemul de învăţământ de stat bine repartizat în teritoriu, ajungându-se astfel la o rată de alfabetizare foarte ridicată. Totuşi, învăţământul secundar a fost întotdeauna axat pe pregătirea profesională, şi nu pe dezvoltarea atitudinilor comunicaţionale ale elevilor, iar ratele de înscriere la învăţământul superior sunt scăzute.

Din 1989, numărul de studenţi înscrişi la universităţi şi alte instituţii a crescut puternic fără nici o îndoială, datorită suprimării restricţiilor de înscriere şi creşterii puternice a şomajului în rândurile tinerilor, dar România rămâne una din ţările cu o cifră potenţială foarte scăzută.

Bucureştiul adăposteşte 10% din populaţia ţării beneficiază de un nivel de dezvoltare net superior mediei naţionale. Populaţia bucureşteană accede mult mai uşor la serviciile publice, iar rata şomajului este mult mai scăzută aici. Această situaţie privilegiată se explică în special prin structura relativ diversificată a economiei , importanţa sectorului serviciilor şi prezenţa noilor investitori străini.

Anumite regiuni ale ţării, Bucureşti , Galaţi, Transilvania, au fost întotdeauna industrializate decât celelalte, chiar dacă în timpul industrializării forţate a ţării, de după război, autorităţile au hotărât să implanteze noi centre industriale fără să ţină seama de avantajele comparative la nivel regional (complexul siderurgic de la Călăraşi).

În 1998, şomajul se caracteriza prin puternice disparităţi regionale. Printre regiunile cele mai puternic atinse, figurau cele care adăposteau industrii grele perimate-judeţele Caraş-Severin, Dolj, Olt, Iaşi şi Bacău sau anumite regiuni mai puţin industrializate-Tulcea , Vaslui, Botoşani.

Activitatea economică a României se bazează pe două ramuri importante , agricultura şi industria.