Euro - de la Proiect la Realitate

CAPITOLUL I

NECESITATEA UNEI MONEDE UNICE

1.1.De la Maastricht la Madrid si mai departe

Scurtă istorie.

Sistemul monetar internaţional instituit la Bretton Woods, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial in care dolarul SUA a fost moneda dominantă, s-a impus in anii ’50 şi s-a consolidat in anii ’60. Ca urmare a costului ridicat al finanţării de către SUA a războiului din Vietnam inflaţia a explodat violent. În anul 1968, reevaluarea mărcii germane (DM) şi devalorizarea francului francez (FF) au ameninţat stabilitatea celorlalte valute europene. Raportul întocmit în octombrie 1970 de către Pierre Werner a prevăzut un plan în trei etape pentru realizarea Uniunii Monetare în decursul a 10 ani. Scopul final al implementării unui astfel de plan era mişcarea libera a capitalurilor, controlul riguros şi fixarea unor cursuri de schimb stabile şi chiar înlocuirea monedelor celor şase tari membre ale Comunităţii Economice Europene cu o singura monedă.

Fundamentele planului au fost similare prevederilor ce stau la baza Tratatului adoptat la Maastricht. Dar Pierre Werner a fost cu mult înaintea timpului său. Renunţarea la preceptele convenite la Bretton Woods şi flotarea dolarului au reprezentat începutul unei perioade de turbulenţe exacerbate de prima criza a petrolului. Uniunea Monetară Europeană mai avea de aşteptat.

Următorul pas în căutările Europei vizând stabilitatea monetară şi valutară a venit o dată cu crearea Sistemului Monetar European (SME). Acesta a constituit iniţiativa personală a liderului laburist Roy Jenkins, care devenise preşedintele Comisiei Europene în 1977. Suportul politic esenţial a venit din partea lui Valery Giscard D’Estaing, preşedintele de atunci al Franţei, şi de la Helmut Schmidt, cancelerul Germaniei.

SME a fost construit pe conceptul cursurilor de schimb stabile, dar ajustabile. Toate valutele celor 9 state membre (la vremea respectivă), cu excepţia lirei sterline britanice, au fost încorporate în mecanismul de schimb. Cursurile de schimb bilaterale nu puteau să depăşească o marja de 2,25%. În final, SME a creat o nouă valută – ECU (Unitatea monetară europeană) – ca rezultantă a ponderii medii a tuturor valutelor din SME. Sistemul astfel creat a restaurat într-o anumită măsură stabilitatea cursurilor valutare.

Evoluţii la cumpăna anilor ’90.

Două evenimente majore au influenţat în continuare evoluţiile europene: venirea lui Jacques Delors la preşedinţia Comisiei Europene şi căderea zidului Berlinului in 1989. Pe la mijlocul anilor ’80, Europa de Vest parcurgea cea mai lungă perioadă de expansiune economică după 1945. Mişcările la vârful politic european au avut impact important asupra marilor iniţiative europene ce au urmat. Planul Delors de a crea o singură piaţă pentru bunuri, capital, forţă de munca şi servicii către anul 1992 a atras sprijinul oamenilor de afaceri şi al celor politici. La început, Delors a încercat să-l determine pe preşedintele Mitterand să abandoneze politica „socialismului într-o singură ţara” şi să îmbrăţişeze principiul stabilităţii cursului de schimb marcă germană/franc francez. În continuare, Delors a căutat să demonstreze că beneficiile pieţei interne se pot realiza în cele mai bune condiţii printr-o monedă unică şi prin renunţarea la nesiguranţa legată de fluctuaţiile cursurilor valutare şi costul tranzacţional înalt în cazul conversiei valutelor.

În 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat undă verde pentru crearea unui comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare. Acesta a inclus guvernatorii băncilor centrale din ţările membre si numeroşi experţi. Delors a devenit primul preşedinte la Comitetul respectiv.

Raportul Delors a propus un plan de tranziţie la UEM (Uniunea Economică şi Monetară) in trei etape.

La reuniunea de la Madrid din 1989, liderii europeni au decis lansarea primei etape: liberalizarea mişcărilor de capital.

În mai puţin de doi ani după aceea, la Maastricht, liderii europeni au semnat un Tratat, care a constituit baza trecerii la UEM, şi au fixat termenul de lansare a monedei unice in 1999. Unificarea germană a jucat un rol important în finalizarea acestei decizii. Ce probă mai valoroasă se putea aduce în favoarea cestei decizii şi în implementarea unui astfel de trend decât renunţarea la marca germană, care era atunci simbolul prosperităţii după al doilea război mondial şi acordul dat monezii unice? Germanii au fost gata sa renunţe la marcă cu condiţia ca viitoarea Bancă Centrală Europeană (BCE) sa fie modelată după Bundesbank. Aceasta înseamnă ca Banca Centrală Europeană să fie liberă de influenţele politice, urmând să se aplice criterii riguroase pentru ţările care se integrau astfel, în ceea ce priveşte inflaţia, deficitul public, datoria guvernamentală, stabilirea cursurilor de schimb. Multe ţari au agreat astfel de condiţii. Numai Anglia si Danemarca, temându-se de repercusiunile politice ce le poate avea Uniunea Monetară, au optat numai pentru dreptul de a decide in privinţa integrării la o dată ulterioară.

Tratatul de la Maastricht nu a specificat cum si când să fie introdusă noua monedă, şi era destul de vag în privinţa disciplinei bugetare. În decursul următorilor cinci ani, contradicţiile dintre aspiraţiile politicienilor si performanţa reală a economiilor din Europa au devenit evidente. Nivelurile înalte ale dobânzilor din Germania, cauzate de decizia acestei ţări de a finanţa costurile, au forţat şi celelalte ţări membre sa urmeze acelaşi trend in privinţa dobânzilor. Se poate spune că între 1992 şi 1993 show-ul UEM nu mai era de actualitate. Lira sterlină si lira italiană au fost scoase din UEM in septembrie 1992. În următoarele luni, lira irlandeză, escudoul portughez şi peseta spaniolă au fost devalorizate. În august 1993, după un nou val de speculaţii, sistemul de schimb a fost suspendat şi au fost admise fluctuaţii ale cursurilor de 15% in ambele direcţii, în jurul cursului central. Această piesă de improvizaţie ingenioasă într-un moment de criză a putut salva proiectul UEM.

Următorii patru ani au marcat o perioadă de consolidare şi recuperări. Statele membre UE (in număr de 15, incluzând Austria, Finlanda si Suedia) au redus mult inflaţia şi deficitul public pana la 3% din PNB, adică la nivelul propus în Tratatul de la Maastricht. În această perioadă s-a remarcat activitatea neobosită a baronului Alexandre Lamfalussy, preşedintele Institutului Monetar European (precursorul BCE). El a fost asistat de Comisia Europeană şi de Comitetul Monetar al UE compus din oficiali ai trezoreriilor statelor membre si din reprezentanţi ai băncilor centrale.