Fiscalitatea în Uniunea Economică și Monetară

După cel de-al doilea război mondial, s-au format organizaţii supranaţionale, din motive economice şi politice. Motivul politic era faptul că, o organizaţie supranaţională ar putea elimina un posibil război în Europa. Unii susţinători ai unităţii politice europene, cum ar fi Jean Monnet, credeau că dacă ţările Europei s-ar uni, ar avea resurse comparabile cu cele ale Statelor Unite. Motivul economic era faptul că, pieţele mai mari vor promova o creştere a competitivităţii, ducând astfel la creşterea productivităţii şi a standardului vieţii. Punctele de vedere economice şi politice au fuzionat ducând la presupunerea că, puterea economică stă la baza puterii politice şi militare, iar o economie europeană total integrată ar reduce conflictele dintre ţările Europei.

Un exemplu de organizaţie economică supranaţională a fost Uniunea Vamală Benelux, creată în 1948 (acum Uniunea Economică Benelux) care a asigurat o zonă de liber schimb între Belgia, Olanda şi Luxemburg şi un tarif comun pentru bunurile provenite din afara uniunii.

Primul pas important înspre integrarea europeană a avut loc în 1950. Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, sfătuit de Jean Monnet, a propus integrarea industriilor cărbunelui şi oţelului în Franţa şi Germania şi a invitat şi alte ţări să adereze. Germania a aderat imediat, fiind urmată de ţările Benelux şi Italia. Anglia nu a aderat, îngrijorată de pierderea controlului asupra propriei industrii. Tratatul care a înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat în 1951 şi a intrat în vigoare anul următor. Tratatul prevedea eliminarea tarifelor vamale la comerţul în cadrul comunităţii, un tarif comun pentru importurile din alte ţări şi controlul producţiei şi a vânzărilor.

În 1957 ţările membre CECO au mai semnat două tratate la Roma. Aceste tratate au creat Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), pentru dezvoltarea unor modalităţi paşnice de folosire a energiei atomice şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Obiectivul imediat al CEE a fost crearea unei pieţe comune în care bunurile, serviciile capitalul şi persoanele să circule liber. Nu se urmărea formarea doar a unei uniuni vamale, ci dezvoltarea unei politici comune, pentru a se depăşi diferenţele din legislaţia naţională, precum şi dezvoltarea economică, care formau bariere invizibile în calea unui comerţ liber. Una dintre prevederile cele mai importante ale tratatului era că nu poate fi reziliat de către o singură ţară şi că după un anumit timp, deciziile comunităţii vor fi luate cu votul majoritar al membrilor şi nu prin vot unanim.

Au fost invitate şi alte ţări să adereze la CEE. Anglia s-a opus, pentru că nu dorea să piardă controlul asupra politicilor naţionale şi a încercat să convingă naţiunile europene să formeze, în loc, o zonă de liber schimb. Astfel, în 1960 Anglia, Austria, Elveţia, Portugalia şi ţările nordice - Norvegia, Suedia, Danemarca au instituit o zonă de liber schimb mai puţin radicală: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS). Prin AELS s-au eliminat tarifele vamale dintre membrii. Nu a fost prevăzut un tarif extern comun, iar ţările membre se puteau retrage oricând.

În 1961 Anglia şi-a schimbat punctul de vedere privind aderarea. Totuşi, preşedintele francez, Charles de Gaulle a respins aderarea Angliei prin veto în 1963, iar apoi a doua oară în 1967. În opinia lui de Gaulle, cooperarea franco-germană trebuia să formeze inima Europei, din care Anglia trebuia exclusă, datorită legăturilor strânse cu Statele Unite.

În 1967, cele trei comunităţi s-au unit formând Comunităţile Europene (CE). În ceea ce priveşte lărgirea CE, nu s-a înregistrat nici un progres, decât după demisia preşedintelui de Gaulle. Noul preşedinte, Georges Pompidou, avea o orientare mai proeuropeană.

În 1973 s-au alăturat Regatul Unit, Danemarca şi Irlanda. Norvegia, prin referendum naţional, a stabilit să nu adereze.

Mai târziu au aderat şi Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986),

Austria, Finlanda şi Suedia (1995). Aceste ţări au creat “Europa celor cincisprezece”.

Prin anii 1980, cu toate că avea o istorie de 30 de ani, CE nu a reuşit să realizeze visul celor mai înflăcăraţi adepţi ai unităţii europene: o Europă unită. Aderarea unor ţări mediteranene mai puţin dezvoltate cum ar fi Grecia, Spania şi Portugalia, a introdus o serie de probleme noi. Sprijinirea acestor ţări pe agricultură, a determinat ca un procentaj semnificativ din fondurile UE, destinate pentru agricultură, să fie redirecţionate către aceşti membrii. Acest fapt a alarmat ţări precum Irlanda, care se temea că partea ei din aceste fonduri va fi redusă. În 1985, Consiliul European a decis să facă pasul următor în cadrul integrării. În februarie 1986 a fost semnat Actul European (AE), care a lărgit sfera tratatelor existente, mai ales în domeniul politicii externe. AE cerea adoptarea a mai mult de 300 de măsuri pentru înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale, în vederea realizării unei pieţe unice în cadrul căreia, economiile statelor membre ar fi complet integrate. În plus, statele membre au fost de acord să adopte politici comune cu privire la o serie de probleme, referitoare la impozite şi ocuparea forţei de muncă, la sănătate şi mediul înconjurător. Astfel, în 1991, frontierele interne ale Comunităţii au fost înlăturate, formând o piaţă de 350 de milioane de consumatori, numită Piaţa Unică Europeană. Serviciile, capitalul şi indivizii se pot deplase liber în cadrul ţărilor UE, fără restricţii sau control vamal. Companiile pot investi, cumpăra şi vinde în orice ţări ale UE, fără a plăti formalităţile de import-export. Persoanele fizice pot cumpăra bunuri de consum din orice stat membru, fără ca aceste bunuri să fie controlate la vamă şi fără taxarea lor la reintrarea în ţară.