Fondul Monetar Internațional - Creditări, crizele financiare și influența lor pentru România

La înfiinţarea sa, la Bretton-Woods, în iulie 1944, FMI a fost conceput într-o lume caracterizată prin cursuri fixe de schimb şi control al capitalului. Misiunea sa era să facă posibilă dezvoltarea comerţului internaţional prin stabilirea unor reguli de administrare a cursurilor de schimb şi plăţilor internaţionale şi să furnizeze finanţarea temporară necesară reglării balanţei de plăţi

Treptat, s-a renunţat la controlul capitalului, iar în anul 1971 s-a renunţat şi la sistemul cursurilor de schimb fixe. Cea dintâi criză a petrolului, din 1973 a dus la unele dezechilibre comerciale profunde, băncilor revenindu-le sarcina să finanţeze aceste dezechilibre Expansiunea activităţii de creditare nu a mai cunoscut limite, ceea ce a avut drept rezultat criza din 1982. Salvarea sistemului bancar internaţional a devenit o prioritate. FMI a devenit agenţia principală de reunire a programelor de salvare care să permită ţărilor datornice să-şi achite debitele. Pe ansamblu, FMI şi-a îndeplinit această sarcină, marile eşecuri fiind evitate. Aceasta a fost şi originea a ceea ce avea să fie considerat hazard moral: în caz de criză, cei ce acorda împrumuturi pot recurge la FMI pentru ajutor.

Odată cu liberalizarea şi cu impulsul de dereglementare din anii ’90, pieţele financiare internaţionale şi-au menţinut ritmul de dezvoltare rapid, chiar dacă criza împrumuturilor internaţionale a continuat să se manifeste. O mulţime de inovaţii au făcut ca peisajul financiar internaţional să se modifice până la punctul de a nu mai putea fi recunoscut. Acesta a fost şi momentul când globalizarea a început cu adevărat să prindă contur.

A urmat în 1994, criza din Mexic prima dintr-o suită de crize financiare, care au afectat ultimul deceniu al secolului XX. Din nou FMI a sărit în ajutor , cu sprijinul masiv din partea Trezoreriei americane, şi fundamentaliştii de piaţă au replicat că hazardul moral a devenit şi mai pronunţat.

Pe acest fundal are loc în anii 1997-1999, criza pieţelor emergente. FMI intervine din nou, de data aceasta în Thailanda, Indonezia şi Coreea de Sud. De această dată însă, programele nu au mai dat rezultate, astfel încât contagiunea s-a răspândit şi a cuprins aproape întreaga periferie a sistemului financiar global.

S-ar putea susţine că FMI a aplicat prescripţii greşite în cazul crizei asiatice. Programele FMI au vizat un curs de schimb flotant al valutelor, creşterea dobânzilor astfel încât ele să includă declinul valutar, precum şi reducerea cheltuielilor administrative pentru a se face faţă deficitului bugetar. în plus, erau impuse o serie de condiţii vizând în principal sistemul bancar, dar şi alte deficienţe structurale cum ar fi monopolurile sectoriale. Rezultatul a însemnat o agravare a colapsului economic. Prescriptiile vizau excesele din sectorul public, în vreme ce, în acest caz, excesele se manifestau în sectorul privat.

Toate aceste aspecte relevă faptul că FMI atât ca instituţie cât şi ca mod de acţiune prin programele sale, necesită o reformulare pentru a face faţă eficient problemelor puse de mediul economic internaţional actual care tinde spre o tot mai mare integrare.

CAPITOLUL I

CADRUL INSTITUŢIONAL DE REGLEMENTARE A RELAŢIILOR FINANCIAR - MONETARE INTERNAŢIONALE

1.1. BANCA REGLEMENTELOR INTERNAŢIONALE

Banca Reglementelor Internaţionale ( BRI ) este cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale. A luat fiinţă în anul 1930 prin Conferinţa de la Haga care s-a ocupat şi de plata reparaţiilor de război germane, după primul război mondial, în cadrul Planului Young. Fostele ţări beligerante împreună cu Elveţia neutră, au căzut de acord să fondeze o bancă la Basel Membre, urmau să fie băncile centrale, iar banca avea să fie imună în raport cu legile naţionale ale statelor membre. BRI avea să reglementeze reparaţiile de război germane, de unde s-a şi adoptat denumirea de “reglemente” din numele instituţiei.

Deşi motivul concret pentru instituirea BRI a fost Planul Young, obiectivul principal mult mai larg al băncii a fost să promoveze cooperarea dintre băncile centrale. Planuri pentru o asemenea cooperare existaseră deja la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, dar izbucnirea primei conflagraţii mondiale a împiedicat materializarea lor. Ca “bancă centrală a băncilor centrale”, la care puteau să participe şi ţări neimplicate în război, viitorul BRI era asigurat chiar când plata reparaţiilor va fi întreruptă de Germania. Când instituţiile stabilite prin acordul de la Bretton Woods au fost instituite, presiunile SUA au dus la adoptarea unei rezoluţii care prevedea lichidarea BRI - privită ca o structură regională - şi transferarea funcţiilor sale către FMI, dar această rezoluţie nu a fost luată în seamă de băncile centrale europene. BRI urma să joace un important rol în restabilirea cursului normal de plăţi în Europa postbelică.

Când dolarul american a fost supus unei presiuni descrescătoare, o tendinţă care va duce în cele din urmă la prăbuşirea sistemului ratei fixe de schimb - BRI a organizat linii reciproce de credit - “swap arrangements” - pentru băncile centrale, acestea au fost folosite pentru a sprijini ratele de schimb şi preţul Au. În 1960, dr.Marius Holtrop preşedintele BRI şi guvernatorul băncii centrale olandeze, i-a convins pe americani să participe la întrunirile lunare ce aveau loc la Basel. De atunci SUA a văzut din ce în ce mai mult avantajul BRI pentru stabilitatea sistemului financiar internaţional. BRI nu mai este privită ca un club particular al băncilor centrale europene ci ca un forum mondial principal de consultare şi cooperare între băncile centrale. Această atitudine schimbată a fost consfinţită când, în septembrie 1994, guvernatorul Alan Greenspan de la Sistemul Rezervelor Federale a ocupat scaunul care-i fusese rezervat mai bine de şaizeci de ani.

BRI este organizată ca o companie pe acţiuni cu răspundere limitată ai cărui treizeci şi trei de acţionari cuprind aproape toate băncile central europene, precum şi băncile centrale ale Australiei, Canadei, Japoniei şi Africii de Sud. BRI, este astfel, una dintre puţinele instituţii financiare internaţionale în care sunt reprezentate de mult timp multe ţări est-europene. Unele bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale ale SUA au vândut din acţiunile lor iniţiale la BRI, băncilor comerciale, astfel încât aproximativ 15% din acţiuni sunt deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa. Motivul l-a constituit versiunea larg răspândită de a participa la organisme internaţionale în acea vreme. Totuşi, prevederile stipulează că drepturile de vot sunt păstrate de banca centrală care a deţinut iniţial acţiunile. Conducerea băncii este asigurată de un Comitet de directori care cuprinde în mod curent şaptesprezece membrii din ţările G.10. Ca fondatori Belgia, Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit au câte două locuri fiecare, dintre care unul este ocupat ex officio de guvernatorul în funcţie al băncii centrale. Sunt aleşi de asemenea trei guvernatori de bănci centrale din alte ţări membre în mod tradiţional aceştia sunt guvernatorii băncilor din Olanda, Suedia şi Elveţia.