Globalizarea și securitatea

„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.“

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

INTRODUCERE

În această etapă de haos planetar, declanşat după spargerea bipolarităţii şi reconfigurarea politică şi strategică a lumii, când se înfruntă şi se confruntă cel puţin două tendinţe, considerate, câteodată, ireconciliabile, câteodată, comple¬mentare – cea a globalizării şi cea a fragmentării –, aproape toate conceptele şi chiar şi realităţile se reconstruiesc, după arhitecturi holistice, fractale sau bizare. Procesul acestei construcţii este extrem de rapid, de fluid şi de contradictoriu, încât acţiunile preventive, adaptative, ca şi posibilele reacţii de respingere sunt, de cele mai multe ori, precipitate, conjuncturale şi chiar neadecvate. Lumea este pur şi simplu uimită de repeziciunea cu care se globalizează, opunându-se din răsputeri acestui fenomen. Pentru că, indiferent ce se spune, există o foarte puternică opoziţie la globalizare, chiar şi din partea celor care gestionează acest fenomen şi sunt, într-un fel, primii beneficiari (dar şi primii plătitori) ai lui. Dificultăţile de înţelegere şi, de aici, de acceptare in integrum a fenomenului globalizării nu se referă la fenomen, ci la esenţă. Esenţa este greu de desprins, de cunoscut, de analizat şi de... monitorizat. Aceasta, pentru că, oamenii, niciodată, în îndelungata lor existenţă, n-au reuşit să monitorizeze vreo esenţă. Doar fenomenul poate fi cunoscut, esenţa, nu. Ea este o rezultantă, un dat, un orizont de care, cu cât ne apropiem mai mult, cu atât ne îndepărtăm mai mult.

În aceste condiţii, are loc un proces destul de complicat de reconstruire şi reconsolidare a entităţilor, între o arhitectură de reţea şi o realitate excesiv fragmentată, impregnată şi măcinată de decalaje tehnologice, economice şi informaţionale, de foarte multe probleme nesoluţionate, de prejudecăţi şi chiar de fantasme ale istoriei. Procesul de definitivare şi consolidare a entităţilor naţionale şi politice, deci statale, singurele care se pot integra într-o entitate de entităţi, într-o Alianţă sau într-o Uniune – aşa cum sunt Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană – încă nu s-a încheiat. De aceea, presiunea globalizării poate produce, în anumite zone, insecuritate, mai ales o insecuritate a populaţiei. De aceea, considerăm că studierea îndeaproape, prin metode ale cercetării ştiinţifice, a implicaţiilor globalizării asupra securităţii populaţiei şi implicit asupra ordinii publice, pe măsură ce procesele integrative se accentuează şi devin soluţii ale unei convieţuiri în siguranţă şi pe termen lung, ar putea conduce la concluzii interesante. Considerăm că factorii de decizie politică şi strategică ar putea folosi şi această expertiză, respectiv, rezultatele şi concluziile acestei cercetări, în scopul optimizării ordinii publice naţionale, concept care se cere, în opinia noastră, nu numai reanalizat, ci efectiv transformat.

Transformarea nu vizează negarea a ceea ce există, a unei experienţe îndelungate, acumulate la noi în ţară, în Europa şi în întreaga lume, mai ales în ţările democratice, ci valorificarea ei superioară, într-o viziune mai largă şi mai concretă, axată, deopotrivă, pe dimensiunea generală a securităţii persoanei, proprietăţii, instituţiei şi entităţii şi pe dimensiunea particulară, detaliată a acesteia. Securitatea persoanei, proprietăţii, instituţiei, entităţii statele şi chiar a legii, în condiţiile arhitecturii democratice, cerute şi construite de o proiecţie realistă şi detaliată în planul dreptului internaţional, al drepturilor omului, dar şi în cel al multiplicării provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi, mai ales, a vulnerabilităţilor la acestea, devine din ce în ce mai dificilă. Ea se prezintă, la ora actuală, ca un fel de competiţie în care, din păcate, cunoaşterea şi gestionarea fenomenului devin extrem de dificile, iar acţiunile sunt impregnate de o asimetrie violentă şi paradoxală.

Acest prim referat încearcă să abordeze, din perspectiva filosofiei şi din cea a cerinţelor unei fizionomii moderne a ordinii publice, fenomenul globalizării. Predominante în societatea de azi şi în cea de mâine – care devine tot mai pregnant o societate a cunoaşterii – se afirmă, indubitabil, filozofie şi fizionomia de reţea, concomitent cu reconstruirea unor centre-piloni de putere şi de influenţă. Rămâne de văzut dacă puterea şi influenţa sunt redefinite pe efectul de reţea sau dacă un astfel de efect rămâne doar un nou tip de efect.

CAPITOLUL 1

CU PRIVIRE LA FENOMENUL ŞI PROCESUL GLOBALIZĂRII

Globalizarea reprezintă o etapă extrem de importantă în evoluţia societăţii omeneşti. Toate sistemele, indiferent de calităţile, capacităţile, determinările şi specificul lor, tind spre o formă finală perfectă. Forma perfectă reprezintă stadiul cel mai înalt pe care îl poate stinge un sistem, dar şi ultimul. Forma perfectă înseamnă, de fapt, entropie zero, iar entropia zero se traduce prin moartea sau dispariţia acelui sistem care şi-a epuizat, deopotrivă, energia de structurare şi autostructurare dinamică şi complexă, de mişcare şi de evoluţie. Omenirea nu a ajuns, fireşte, în acest stadiu al ultimelor sale forme, care trebuie să fie perfecte, dar tinde spre el. Globalizarea poate fi privită şi din acest punct de vedere. Poate şi din acest motiv există atât de multe reacţii potrivnice la un astfel de proces.

Dar, dincolo de orice speculaţie cu privire la stadiul final al tendinţei evoluţiei societăţii omeneşti, ca sistem de sisteme, spre formele perfecte, lipsite de energie interioară şi, deci, de mişcare, globalizarea este o realitate pe care, nolens, volens, trebuie s-o acceptăm.

Unele dicţionare o definesc ca „termen englezesc“ care exprimă „mondia¬lizarea“, adică un „proces de control multinaţional, sau prin multinaţionalitate, al vieţii economice şi sociale“.

Această definiţie, ca multe alte sute, este limitativă, restrictivă şi lipsită de orizont. Globalizarea (mondializarea) nu poate fi redusă la o simplă definiţie gen proxim plus diferenţă specifică. Şi nici la o definire descriptivă. Globalizarea este un fenomen foarte amplu, cu determinări obiective (care rezultă, deci, dintr-o lege sau dintr-un complex de legi cu privire la sensul dezvoltării societăţii omeneşti, la evoluţia fiinţei umane şi a mediului în care ea trăieşte) şi o mulţime de nuanţe şi de implicări subiective, ce se identifică prin acţiuni conştiente de „însuşire“ a efectelor acestui fenomen şi chiar de grăbire a procesului şi de impunere a unor efecte conforme cu interesele unor actori sau unor grupuri de presiune. Uneori – şi nu de puţine ori –, se confundă această „grabă spre mondializare“, care nu poate fi decât de sorginte subiectivă, cu evoluţia în progresie geometrică a acestui proces. Această confuzie, mai exact, această identificare forţată face foarte mult bine unora, foarte puţini, şi foarte rău celorlalţi, întrucât evoluţia accelerată a unor fenomene şi procese nu este totuna cu forţarea evoluţiei pentru a obţine profit, putere, influenţă şi poziţii privilegiate. Din păcate, realitatea acestei lumi nu exclude dimensiunea subiectivă, părtinitoare, voluntaristă, impostoare şi, de aceea, neplăcută, perversă şi chiar terorizantă. O astfel de dimensiune afectează grav realitatea lumii, ordinea ei firească, normalitatea şi progresul.