Inflația - Politică monetară în cadrul unei economii închise

Teoria cantitativă este deseori considerată drept teoria clasică sau neoclasică a inflaţiei.Lucrări mai recente au demonstrat, totuşi, că în cadrul teoriei neoclasice teoria cantitativă joacă un rol deosebit faţă de cel jucat în cadrul celei clasice

Se va începe cu o scurtă prezentare a teoriei cantitative, apoi se va discuta în contextul unui model neoclasic, pentru a încheia cu o scurtă schiţare a deosebirilor faţă de modelul clasic. Teoria cantitativă va fi prezentată sub două forme:

1.Ecuaţia “tranzacţiilor”, formulată de J.Fişer ;

2.Ecuaţia “cererii de bani”, formulată de şcoala de la Cambridge.

Ecuaţia tranzacţiilor a lui Irving Fisher. Fisher a căutat o abordare macroeco-nomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relaţie între oferta de bani şi nivelul general al preţurilor. Ecuaţia tranzacţiilor a servit scopului său deoarece ea descria o relaţie între oferta de bani M şi viteza V de rotaţie a banilor, volumul real T al tranzacţiilor şi nivelul P al preţurilor:P- T=M- V (1)

În realitate, această relaţie este o identitate din care nu pot fi trase concluzii suplimentare.Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacţiilor înmulţit cu nivelul mediu al preţurilor) trebuie, în mod necesar, să fie egală cu valoarea totală a achiziţiilor. Aceasta din urmă trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani înmulţită cu frecvenţa medie cu care banii circulă între diferiţi deţinători. Totuşi se poate presupune în continuare, aşa cum face şi Fisher, că viteza de circulaţie a banilor este determinată de evoluţiile instituţionale din sectorul monetar şi că ea rămâne constantă pe termen scurt (V= ).Se poate, de asemenea presupune că sectorul real determină volumul tranzacţiilor şi că acesta este şi el fixat la un nivel prestabilit (T= ). Pe baza acestor presupuneri ecuaţia tranzacţiilor poate fi interpretată ca determinând nivelul general al preţurilor. P=( / ) M (2)

Nivelul preţurilor este ridicat proporţional cu oferta de bani M; constanta de proporţionalitate este reprenzentată de raportul /

În literatura economică găsim frecvent şi o a doua prezentare a ecuaţiei tranzacţiilor: P- = x- M (3)

În locul volumului tranzacţiilor, în ecuaţia (3) apare produsul naţional net “real”, temeiul acestei înlocuiri îl constituie presupunerea că PNN real este direct proporţional cu volumul real al tranzacţiilor.

Ecuaţia Cambridge. Spre deosebire de ecuaţia lui Fisher, ecuaţia celor de la Cambridge utilizează o abordare microeconomică.Întrebarea formulată de A. Marshall şi A.C. Pigou este :”Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic (gospodărie sau firmă) ar dori să o deţină atunci când are nevoie de lichidităţi pentru încheierea unei tranzacţii?”(Laider,1997,pag.59).

Deoarece banii concurează cu alte plasamente, împărţirea averii în bani şi alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unităţi a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiţii într-un activ alternativ.Pigou a simplificat această abordare, presupunând că agentul economic nu-şi va modifica relaţia existentă între averea sa şi volumul tranzacţiilor relizate de el şi venitul său, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi înglobată într-o cerere macroeconomică de bani, MD, care este direct proporţională cu nivelul nominal al venitului XP. MD=k- XP

De exemplu, dacă gospodăriile şi firmele deţin o cantitate medie de lichidităţi care se ridică la o zecime din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este 0,1.Dacă la funcţia cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani şi presupunem că piaţa monetară este în stare de echilibru, atunci : MD=MS=M

Putem stabili următoarea relaţie între ecuaţiile lui Fisher şi, respectiv, a şcolii de la Cambridge: M- =M- x=P- (4)

Unde x=1/k, adică viteza de circulaţie a banilor este egală cu inversul coe-ficientului cererii de bani. Relaţia (4) este o ecuaţie formală, asemeni identităţii lui Fisher (3). Aşa cum am văzut însă interpretările economice ale celor două abordări diferă considerabil.

Din ipoteza că / sau x/ este constant, rezultă că elasticitatea nivelului general al preţurilor în raport cu o variaţie a ofertei de bani este egală cu unu. Acest rezultat alcătuieşte esenţa teoriei cantitative. Elasticitatea lui P în raport cu M este: ηP·M= (5) Din ecuaţia (4) putem obţine = (6)

Înlocuind-o în ecuaţia (5), obţinem: ηP·M= (7)

Şi acest rezultat poate fi transformat cu ajutorul definiţiei lui în: ηP·M= =1 (8)

Din ecuaţia (3) putem de asemenea, deduce o relaţie folosită de modelul mo-netarist. Derivând ecuaţia (3),

Xdp + PdX = Md + dM (9)

Împărţind ambii termeni cu 1/XP,

+ = + (10)

Dacă folosim definiţia vitezei venitului Vx = PX / M, atunci putem transforma ecuaţia (10) în:

+ = + (11)

Ecuaţia (11) reprezintă versiunea în funcţie de venit a ecuaţiilor sub forma ratelor de creştere. Rata de creştere a venitului nominal (suma termenilor din membrul stâng) este, prin definiţie, egală cu rata de creştere a ofertei de bani şi rata de variaţie a vitezei de circulaţie a banilor. Pe baza presupunerii teoriei neoclasice, conform căreia viteza de circulaţie a banilor este constantă (dVX /VZ=0), ecuaţia(11) poate fi simplificată astfel:

= + sau m=π + x (12)

Cu alte cuvinte, rata de creştere a ofertei de bani(m) este egală cu suma ratelor de creştere a produsului naţional real (x) şi a inflaţiei (π).

Modelul neoclasic.Modelul neoclasic prevede că preţurile relative şi cantităţile de bunuri oferite şi cerute sunt determinate în cadrul sectorului real: în timp ce preţurile nominale sau nivelul general al preţurilor este determinat în sectorul monetar. De aceea este posibilă analiza, separat, a sectorului real şi a celui monetar.

Analiza sectorului real se prezintă asfel:

X=X(N) (funcţia neoclasică de producţie) (13