Învățământul pe teritoriul românesc în perioada modernă

I.ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PUBLIC MODERN ÎN ROMÂNIA

1.1Începuturile învăţământului în Ţara Românească şi Moldova

Învăţământul este domeniul care, aflat la confluenţa tuturor aspectelor existenţei civilizate, receptează influenţele acestora. Pe termen lung, la rândul său, ştiinţa de carte modelează celelalte structuri ale societăţii, aducând modificări în mentalităţi, comportament şi modul de trai al oamenilor. Acest tip de abordare este, în esenţă, corect. Se datorează faptului că, prin structură, mod de organizare şi funcţionare, sistemul de învăţământ al oricărei societăţi umane se găseşte într-o relaţie de interdependenţă cu toate celelalte aspecte ale vieţii economice, sociale şi culturale..

De la început trebuie precizat că învăţământul înregistrase, asemenea restului Europei, şi în epocile premoderne evoluţii semnificative, ce şi-au adus contribuţia la dezvoltarea şi optimizarea organismului social, în spaţiul românesc.

Cercetările istorice de specialitate evidenţiază, din acest punct de vedere, existenţa în ţinuturile româneşti, în consonanţă cu evoluţiile similare europene specifice comunei primitive şi sclavagismului, a unor forme şi proceduri orale de pregătire a copiilor şi tinerilor de către adulţii şi bătrânii cu experienţă, în cadrul comunităţii sau direct în familie, prin care erau deprinse cunoştinţe practice şi norme comportamentale, eticomorale şi ocupaţionale .

Ulterior, instalarea pe ţărmul dobrogean a unor înfloritoare colonii greceşti – Histria, Tomis, Callatis, Olbia, Apollonia (sec. VIII–VI î.H.), dar mai ales, cucerirea de către romani a Dobrogei (sec.I î.H.) şi unor părţi din Transilvania, Crişana, Banat şi Oltenia (sec. I d.H.) au determinat, pe fondul general al accelerării progresului social şi cultural al zonei, constituirea şi înflorirea unor forme de învăţământ profesionist şi instituţionalizat de diferite niveluri, mai ales în localităţile urbane, fie că era vorba de profesori particulari angajaţi de familiile bogate, fie chiar de şcoli publice .

După constituirea statelor româneşti de sine stătătoare (Muntenia, Moldova, Dobrogea) (sec. XIV), întâlnim, pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai multe atestări privind existenţa, în secolele XV, XVI, a unor şcoli de diferite grade , în principal bisericeşti.

Putem deci concluziona că, la sfârşitul secolului XVIII, învăţământul românesc, în baza acumulărilor anterioare, era apt să demareze un important proces de dezvoltare şi modernizare. Totuşi, în continuare, accesul la educaţie rămânea îngrădit, în special pentru tinerii aparţinând categoriilor modeste ale populaţiei, în special din lumea satelor.

Primele şcoli în ţara noastră au fost atestate documentar chiar din perioada 1200-1300. Acestea erau şcoli cu predare în limba latină care funcţionau pe lângă episcopiile din Oradea si Alba Iulia, numite şcoli episcopale.

În Ţara Românească şi Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior în care se predau noţiuni de citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu în care se punea accent pe gramatica limbii române şi slavone, pe studiul aritmeticii, geometriei şi caligrafiei pentru redactat acte. Existau şi şcoli de nivel superior (academii) în care se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria şi muzica. Există descrieri ale şcolilor mănăstireşti care erau organizate şi funcţionau pe lângă mănăstiri, episcopii sau biserici, în scopul pregătirii personalului de cult în general, nu numai a preoţilor. Întâlnim şi şcoli domneşti care, după denumire, erau organizate şi susţinute prin grija domniei, în care se pregăteau slujbaşi pentru cancelaria domnească, vameşi şi dascăli. Mai funcţionau şcoli orăşeneşti prin care se pregăteau, pe lângă fii familiilor bogate, viitori slujbaşi ai administraţiei oraşului, logofeţi, sau strângători de biruri.

De un învăţământ modern se vorbeşte în jurul anilor 1700. În a doua jumătate a sec. XVIII şcolile domneşti sunt organizate şi funcţionează în aproape toate ţinuturile.

În „Hrisoavele şcoalelor“ din anul 1766 se menţionează că „s-au orânduit dascăli în toată ţara, la fiecare eparhie şi ţinut „pentru ca toţi creştinii ţării aceştia, mirenii şi copii preoţilor să se procopsească cu învăţătura“.

Academia domnească din Bucureşti întemeiată în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, este extinsă şi dezvoltată în a doua etapă a existenţei sale, în perioada 1776-1821, asistând la un real proces de modernizare a învăţământului.