Locul Germaniei în economia mondială

Dezvoltarea economică în Germania a fost un succes de-a lungul celor mai mulţi ani de după război. Cota de angajare maximă, preţuri stabile, rezolvarea paşnică a conflictelor sociale, o monedă puternică şi o competitivitate internaţională au fost caracteristicile performanţei economice germane. În ultimii ani, ca o consecinţă a unificării Germaniei, a integrării europene şi competiţiei globale crescânde, unele dintre aceste caracteristici s-au modificat semnificativ. Sistemul economic german a avut şi încă are dificultăţi considerabile în a face faţă acestor provocări. Politicile şi instituţiile sunt adaptate doar şovăielnic. Existând o rezistenţă bine organizată împotriva soluţiilor inovative şi numărul mare de proiecte de reformă nerezolvate, perspectivele economice ale Germaniei nu mai sunt aşa de strălucitoare.

Dezvoltarea economică a Germaniei de după război ar putea fi subdivizată în următoarele patru perioade:

- 1948-65: o perioadă de reconstrucţie caracterizată prin rate de creştere ridicate, preţuri stabile, grad de angajare în creştere şi stabilirea unei poziţii puternice în comerţul internaţional. Problemele de distribuţie şi de mediu au fost de mică importanţă

- 1966-79: o perioadă caracterizată prin intervenţii ale statului urmând principiile keynesiene cum ar fi: garantarea gradului de angajare total din partea statului şi o prelungire a stării de bunăstare. Diferenţele inerente în ideile de bază şi două şocuri cauzate de preţurile petrolului au dus la sfârşit acestă perioadă.

- 1980-90: o perioadă de liberalizare caracterizată printr-o retragere a statului de pe toate fronturile: politica de angajare totală a fost înlocuită cu o politică a creşterii pe termen lung, intervenţie guvernamentală pe piaţa prin deregularizarea, privatizarea si echilibrarea cheltuielilor excesive privind securitatea socială şi subvenţiile.

- anii '90: acestă perioadă est concentrată pe îmbunătăţirea atractivităţii Germaniei ca un spaţiu pentru afaceri, investiţii şi reconstrucţie economică în noile state (Bundeslander) din estul Germaniei.

Succesul economic al Germaniei a fost atribuit în mare măsura sistemului economic particular ce a fost stabilit după al II-lea Război Mondial - „Soziale Marktwirtschaft" (economia socială de piaţă). Este esenţial pentru oricine care doreşte să înţeleagă miracolul economic german să fie familiar cu trăsăturile majore ale acestui sistem specific. Oricine care plănuieşte să facă afaceri în Germania ar trebui să înţeleagă cum funcţionează, pentru că nu numai că acordă libertate economică de bază, dar şi defineşte condiţiile care se aplică la folosirea resurselor private în afaceri şi obligaţiile ce trebuie satisfăcute. Economia socială de piaţă se intenţionează a fi atât eficientă cât şi umană. (W. Eucken). Este o încerare de a obţine un echilibru între eficienţa de piaţă şi interesele sociale (A. Muller-Armack). Adaptarea acestui sistem la condiţiile economice este o permanentă provocare. Secţiunea următoare descrie câteva caracteristici majore ale acestui sistem.

Cu şapte ani după începutul procesului de unificare al Germaniei pare posibil ca economia germană să fie descrisă ca o entitate şi mai puţin ca fiind două lumi separate. Deşi numărul şi semnificaţia diferenţelor între est şi vest s-au redus, ele rămân, totuşi, considerabile.

1.2. Cheia succesului german - economia socială de piaţă

1.2.1. Principii constituţionale

Constituţia germană - Grundgesetz 1949 - a fost modificată pe parcursul procesului de unificare, dar nu a fost schimbată fundmental. Statele din fosta Republică Democrată Germană au aderat la Republica Federală Germană (aderare conform articolului 23 din Constituţie), nu a fost crearea unui nou stat. Constituţia nu codifică economia socială de piaţă. Ea lasă deschisă posibilitatea modificărilor în sistemul economic. Oricum, sunt înguste limitele acestor schimbări, pentru ca orice sistem economic trebuie să fie compatibil cu drepturile umane inalienabile si cu structura politică descentralizată, cum ar fi poziţia puternică a noilor state (Bundeslaender) şi a comunităţilor locale (Gemeinden).

Bazată pe dreptul uman al libertăţii individuale, Constituţia garantează libertatea presei, artei şi ştiinţei, libertatea de a se deplasa prin ţară, de a forma sindicate de muncă şi de a conduce conflictele de muncă. Proprietatea privată este garantată. Exproprierea şi adaptarea pentru folosul social sunt posibile (articolul 15 din Constituţie) dacă sunt în beneficiul comunităţii şi dacă compensaţia financiară este plătită. În articolul 20 al Constituţiei Republicii Federale Germane este definită ca un stat democratic şi social. Prin aceasta se evidenţiaza importanţa justiţiei sociale pentru existenţa pe termen lung a unei economii de piaţă şi se protejează structura federală a statului. Cel din urmă este definit mai precis prin atribuirea de funcţii specifice şi surse de venituri la fiecare nivel al activităţii statale. Cu privire la divizarea verticală a sarcinilor în sectorul guvernamental, principiul subsidiarităţii este aplicat: implicarea federală şi statală există doar când comunităţile locale nu se descurcă.

Descentralizarea creează probleme de coordonare, dar experienţa arată că avantajele flexibilităţii şi autonomiei sunt factori dominanţi.

Ca o consecinţă a integrării europene (Tratatul de la Maastricht 1992) şi a unificării Germaniei, o reformă constituţională a adăugat noi elemente Constituţiei în 1994. Într-un articol nou, 20a, protejarea resurselor naturale a devenit un scop explicit al statului german. Acesta are un caracter declamatoriu primar şi nu constituie în mod direct drepturi individuale. Oricum, este un pas spre transformarea economiei de piaţă sociale într-o economie de piaţă ecologico-socială. Articolul 23 din Constituţie afirmă acum că realizarea unei Uniuni Europene este un scop al politicii germane şi pemite transformarea drepturilor de suveranitate (conform unor calificative privind de ex: principiile subsidiare). Reforma constituţională (articolele noi 87d-f) au furnizat, de asemenea, fundamentul pentru reforme de bază în câteva industrii care pană acum au fost definite ca parte a sectorului public (de ex: calea ferată, poşta şi telecomunicaţiile).

1.2.2. Reglementări în domeniul concurenţei

Concurenţa este percepută ca fiind motorul progresului economic şi bunăstării. Concurenţa, în special în sectorul intreprinderilor mici si mijlocii, a fost întotdeauna un stimul important în economia germană. Pentru a proteja libertatea concurenţei, controlul şi regularizarea cartelelor monopolurilor reprezintă o parte foarte importantă a politicii guvernamentale. Cea mai importantă lege în acest domeniu este Legea împotriva restricţiilor concurenţiale (GWB). Această lege cuprinde următoarele:

- cartelele şi acţiunile concertate către grupuri de firme sunt, în principiu, interzise, cu câteva excepţii prevăzute de lege (de ex: utilizarea de standarde comune sau conducerea crizelor structurale). Unele sectoare (ca transportul, serviciul public, agricultura) nu sunt subiecte ale acestor prevederi.

- conducerea monopolurilor este controlată cu scopul de a preveni abuzul puterii lor de piaţă de către acestea (de ex: practicând preţuri prea ridicate).

- firmele mari sunt subiecte ale prevederilor fuziunilor guvernamentale. Dacă autoritatea cartelei respinge o fuziune, Ministrul Comerţului poate admite acest lucru, dacă avantajele economice sunt mai mari decât dezavantajele concurenţei restrânse (de ex: cazul Daimler-Benz/MBB m 1989).

Toate cele trei aspecte sunt, de asemenea, prevăzute în prevederile Uniunii Europene: cartelele prin articolul 85 al Tratatului Uniunii Eropene, conducerea monopoliilor prin articolul 86 al Tratatului Uniunii Eropene, fuziunile de dimensiune europeană prin EC Merger Guideline din 1990. În unele cazuri,apar conflicte de competenţă şi trebuie fundamentată o politică concurenţială consistentă. A şasea revizuire a GWB - fiind efectivă din 1997 - adaptează legea germană la prevederile Uniunii Europene (cu câteva exceptii, cum ar fi fixarea preţurilor cu amănuntul la cărţi).

Altă lege importantă cu privire la concurenţă este Legea împotriva concurenţei neloiale (UWG) care formulează reguli cu privire la concurenţa loială (potrivit practicilor de afaceri bune), punând în afara legii practicile discriminatoare şi înşelătoare, la fel ca şi anumite forme de publicitate. 0 altă lege, Legea rabaturilor, afirma ce rabaturi regulare (maxim 3% din preţul de vânzare) şi ce rabaturi speciale pot fi acordate. Adiţional, un număr mare de reguli specifice (norme economice) există pentru intrarea în sau concurenţa în diferite pieţe şi au redus concurenţa în dezavantajul consumatorilor. Oricum,aceste norme s-au erodat pe parcursul neîntrerupt al procesului reformei. Acest proces s-a impus şi este condus de noi tehnologii (în special în telecomunicaţii), politici ale Uniunii Europene (determinate să rupă barierele naţionale pentru concurenţii europeni) şi performanţa nesatisfăcătoare din sectoarele regulate (productivitate scăzută şi costuri mari răsfrânse asupra bugetului public şi/sau consumatori).