Locul și rolul cardurilor în sistemul bancar românesc. Imaginea cardurilor BCR

INTRODUCERE

Banii. Evoluţia şi funcţiile acestora

Banii au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, ca instrument creat de om, impus de necesitatea efectuării schimbului de mărfuri. În decursul existenţei lor, au cunoscut profunde transformări. La început, anumite bunuri, cu o pondere mai mare în economia unor zone au îndeplinit rolul de bani ( vitele, ceaiul, sarea, peştele, arama etc.). De exemplu, în statul Virginia din Statele Unite, tutunul a fost folosit ca mediu de schimb, adică drept bani, pe o perioada de aproape două sute de ani. După o vreme, s-a considerat indicat să se emită chitanţe pentru tutun, care au fost păstrate în mod adecvat, aceste chitanţe fiind folosite mai apoi ca monede, în locul tutunului. Tutunul rămânea în depozit, în timp ce proprietatea balotului de tutun respectiv se schimba atunci cand chitanţa sau bonul de depozitare erau utilizate ca instrument de plată. Astfel, a fost făcut primul pas în direcţia banilor de hârtie.

În cadrul economiei de piaţă, banii îndeplinesc mai multe funcţii :

Funcţia de etalon general constă în faptul că prin intermediul lor se măsoară volumul schimburilor, cheltuielile cu factorii de producţie şi rezultatele activităţii economice. Astfel, valoarea oricărui bun economic se exprimă prin preţ.

Funcţia de mijloc de circulaţie îşi găseşte concretizarea în realizarea multiplelor acte de vânzare-cumpărare cu ajutorul banilor exprimată în formula M-B-M, care presupune două momente M-B-vânzarea unor bunuri economice şi B-M-cumpărarea de bunuri.Banii îndeplinesc şi funcţia de mijloc de plată în cazul mărfurilor pe credit.

Funcţia de rezervă şi mijloc de economisire este îndeplinită de bani fie prin soldul pozitiv al băncii de emisiune, fie prin depunerile banilor economisiţi în contul unor bănci de persoane fizice sau juridice.

,,Banii nu sunt roţile comerţului: sunt uleiul, care face mişcarea roţilor lină şi uşoară’’( David Hume ).

CAPITOLUL 1

Evoluţia sistemului bancar românesc

1.1 Sistemul bancar românesc până la 1990

La mijlocul secolului al ΧІΧ-lea,Tările Române constituiau teritoriul uneia dintre cele mai pestriţe circulaţii monetare, fiind lipsite de monedă proprie din cauza dominaţiei străine. În Moldova şi Muntenia circulau peste optzeci de feluri de monede metalice de cea mai variată provenienţă, uzate şi având cursuri diferite; aceste cursuri se exprimau în lei. Dar leul nu era o moneda reală, ci doar una de socoteală, de cont. Originea ei se află în „Löwen thaler”, talerul-leu, moneda reală a Ţărilor de Jos, care aveau pe una din feţe realizat un leu şi era utilizată de la sfârşitul secolului al ΧVІ-lea, iar de atunci, îndeosebi prin Turcia a început să se răspândească şi în ţările noastre. În a doua jumătate a secolului ΧVІІІ-lea a început să se rărească şi până la urmă a dispărut complet din circulaţie.

Necesitatea unei bănci de emsiune a fost arătată după adoptarea Regulamentelor Organice, apoi în timpul Revoluţiei de la 1848 ( între care şi de M. Kogălniceanu şi Ion Ghica ); mai mult, proclamaţia revoluţiei decretase chiar o bancă naţională, cu fonduri naţionale, fără efecte practice însă. Asemănătoare era şi situaţia Moldovei. Nicolae Bălcescu a elaborat proiectul unei „Bănci ipotecare şi de scont” care să servească şi în calitate de trezorier al statului. În 1852, un proiect de „Bancă a Moldovei” era redactat de Nicolae Suţu, iar în 1856, a fost creată „Banca Naţională a Moldovei” cu capital străin (german, englez, francez ) şi într-o mică măsură românesc. Emisă în lei, aceasta a pus în circulaţie primele bilete de bancă româneşti. În 1858, însă, ea a dat faliment. În 1859, I.C.Brătianu a avansat ideea unui „cantor de scont”, iar în 1861 a unei Bănci Naţionale, dar nu s-a ajuns la fapte.

În anul 1864, se înfiinţează prima instituţie de credit românească, respectiv Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, a cărei activitate s-a orientat, în special, către atragerea de resurse temporar disponibile de la populaţie şi plasarea acestora în titluri de stat.

În 1856, A.I.Cuza a acordat unei bănci engleze, denumită „Bank of Romania”, privilegiul emisiunii, dar acesta i-a fost retras după îndepărtarea domnului.

După cucerirea independenţei, totuşi, datorită luptei lui I.C.Bratianu şi Eugen Corada, a fost creată, în 1880, Banca Naţională a României, ca bancă mixtă, în care statul colabora cu particularii. BNR, precum şi normele de organizare şi funcţionare ale acesteia s-au constituit în baza Legii din 17 aprilie 1880.

Transilvania, aflată sub dominaţie habsburgică, constituia un teritoriu al circulaţiei monetare imperiale. În ceea ce priveşte creditul, sub formă de case de economie, instituţiile bancare au apărut cu puţin înainte de 1848, la Arad, Sibiu, Timişoara, Oradea şi Satu Mare. O reţea bancară propriu-zisă a început să se formeze însa abia după 1860. În acest proces, un rol important l-au avut filialele băncilor austriece. Crearea, în 1854, de către Banca Naţională a Austriei a unei filiale la Braşov şi în 1855 a alteia la Timişoara, avea ca scop finanţarea întreprinderilor austriece; iar Banca Agrară de Credit din Budapesta, înfiinţată în 1862, de regulă, acorda credite moşierilor.

Printre cele mai importante bănci românesti erau: „Banca unită pentru industrie şi ipotecă” întemeiată în 1862, la Sighişoara; „Societatea de păstrare şi de împrumut” din Răşinari ( 1868 ); „Banca Albina” din Sibiu (1872 ) – prima bancă ardeleană cu capital privat autohton; „Banca Furnica” din Fagăraş (1883 ); „Ardeleana,institut de credit şi economie”, la Orăştie ( 1885 );”Banca Timişana”(1885); „Banca Victoria”, la Arad ( 1887). Ca urmare, până la sfârşitul secolului al ΧІΧ-lea, burghezia română din interiorul arcului carpatic îşi crease o anumită reţea de credit proprie.

Crearea BNR şi trecerea la emisiune sistematică de bilete de bancă a marcat şi începutul naşterii unui centru naţional al creditului. Cu ajutorul Băncii Naţionale şi cu capital privat, numai până la 1900 au fost create 24 de bănci, iar până la 1914 alte 210 bănci. S-a născut astfel un sistem de credit capitalist; dar în el, capitalul străin avea o pondere importantă. E de remarcat, totuşi, creditul bancar era încă relativ slab.

În anul 1914, sistemul bancar românesc se caracteriza printr-un nivel ridicat de concentrare, fiind dominat de 9 banci comerciale conducătoare, numite „bănci mari româneşti”. Dintre acestea, 5 aveau aproape în întregime capital străin. Toate cele 9 bănci mari dispuneau de un total de mijloace proprii (capital şi rezerve) de 190 milioane lei aur şi utilizau mijloace străine (depuneri spre fructificare sau în cont, reescont etc.) de 654 milioane lei aur, din care băncile cu capital străin dispuneau de 384 milioane lei aur, iar băncile româneşti de 270 milioane lei aur.