Modalități de înființare a unei întreprinderi din domeniul agroalimentar cu aplicație la SC Rarăul SA

CAPITOLUL I

LOCUL SECTORULUI AGROALIMENTAR ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI

1.1. Importanţa sectorului agroalimentar din România

Economia agroalimentară se conturează ca domeniu de cercetare şi ca ştiinţă legată de producerea, distribuirea şi utilizarea hranei şi nu numai, care cuprinde sectoare şi subsectoare, în mod tradiţional, tratate separat: agricultura, industriile din amonte, industriile alimentare şi serviciile aferente.

Dinu Gavrilescu în lucrarea sa "Economie agroalimentară", afirma următoarele lucruri „Ca urmare a transferurilor către alte sectoare, sectorul agroalimentar contribuie din plin la creşterea economică. Prin efectul de antrenare şi prin integrarea tot mai puternică în economie contribuie la creşterea economică generală."

R.A. Goldberg (1967) este primul ce propune o definiţie a agribusiness-ului devenit o realitate în Statele Unite ale Americii. Un progres important în delimitarea conceptuală a economiei agroalimentare îl datorăm lui Luis Malassis (1992). Acesta dă o clară definire a economiei agroalimentare, a economiei alimentare, a celei agrare şi a economiei rurale.

După Louis Malassis "economia agroalimentară cuprinde şapte sectoare principale, angrenate în funcţionarea sa: agricultura, industriile agricole si alimentare ;distribuţia agricolă si alimentară; restaurantele (alimentaţia publica); industriile şi serviciile care furnizează filierelor agroalimentare consumurile interne directe şi echipamentele necesare funcţionării acestora; comerţul internaţional; menajele (gospodăriile cu autoconsumul lor)".

Economia agroalimentară este dependentă de nivelul general de dezvoltare economică a societăţii date, de politicile alimentare, de starea agriculturii si de evoluţia structurii agrare, de procesele economice şi sociale din comunităţile rurale. Orientarea economiei agroalimentare se realizează în funcţie de raporturile cerere-ofertă, prioritatea având-o cererea de alimente. Cererea efectivă de alimente condiţionează punerea în valoare a resurselor materiale şi a nevoilor de capital, precum şi formarea unui anumit tip de economie alimentară, specifică modelului de consum naţional.

Economia alimentară a unei ţări s-a format timp îndelungat şi constituie fundamentul economiei agroalimentare moderne. Economia alimentară - economia consumului alimentar-concentrează activităţi legate de satisfacerea nevoilor nutriţionale ale oamenilor, manifestate prin raportul dintre biologie si capacităţile de acces la hrana , determinate de nivelul ofertei, de preţuri etc. Economia alimentară a unei ţări este caracterizată de regimul alimentar (structura raţiilor alimentare), de nivelul bugetelor alimentare (cheltuielile cu alimentele în veniturile totale). Factorii economici şi naturali determină cererea de alimente care exprimă nevoile efective ale populaţiei la diferite niveluri de venituri si preţuri.

Economia agroalimentară a ţărilor dezvoltate se caracterizează prin ponderea mai scăzută a agriculturii în valoarea finală a mărfurilor agricole, faţă de celelalte două subsectoare. Totodată, în aceste ţări se manifestă şi un declin relativ al economiei agroalimentare în cadrul economiei naţionale, ca urmare a creşterii productivităţii agricole şi a asigurării disponibilităţilor alimentare la cerinţele întregii populaţii (realizarea autosuficienţei alimentare), precum şi a pieţelor de export limitate .

Sectorul agroalimentar, componentă a economiei naţionale, este unul dintre cele mai importante, deoarece de nivelul de funcţionare al acestuia depinde în mare măsură şi calitatea vieţii.

Problematica situaţiei agroalimentare rămâne una dintre cele mai stringente pentru majoritatea ţărilor. Structurile manageriale din agricultură şi industria alimentară, manifestă în mod constant o preocupare majoră pentru elaborarea unor politici care să asigure producătorilor agricoli şi industriaşilor condiţii cât mai prielnice pentru realizarea unor produse agroalimentare de bună calitate şi în cantităţi care să acopere în cât mai mare măsură nevoile de consum ale populaţiei.

Astfel după cum se cunoaşte, România dispune de o suprafaţă totală mai mică decât unele ţări dezvoltate (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda etc.) şi decât unele ţări din centrul şi estul Europei (Cehia, Polonia, Rep. Slovacă, Ungaria, Slovenia). Ca urmare, România se situează printre primele 6 ţări europene, cu o medie de 0,65 ha, teren agricol/locuitor. Comparativ cu ţările Uniunii Europene şi din Europa Centrală şi de Est, ţara noastră se situează pe locul 7 după suprafaţa agricolă şi pe locul 5 după suprafaţa arabilă.

Mai trebuie subliniat şi faptul că suprafaţa agricolă a României reprezintă 62,1% din suprafaţa totală şi se află din acest punct de vedere pe primul loc între ţările din Uniunea Europeană şi cele din centrul şi estul Europei. Acest potenţial agricol, privit în context central şi est-european, situează România înaintea majorităţii ţărilor din această regiune, ocupând locul al doilea, după Polonia, în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă şi arabilă. Aceste date statistice privind suprafeţele agricole şi arabile evidentiaza faptul că acest potenţial agricol, folosit în condiţiile agrotehnice practicabile în ţările cu o agricultură dezvoltată, poate asigura hrană pentru o populaţie de 3 ori mai mari decât cea a acestei ţări, ceea ce ar însemna realizarea unui nivel de consum normal pe locuitor la principalele produse alimentare (carne şi produse din carne, produse lactate, ouă, legume şi fructe) şi disponibilitatea pentru export a unor însemnate cantităţi de produse alimentare cu un ridicat grad de prelucrare şi cu o valoare adăugată mare. Cu toate acestea, în prezent, România se află în situaţia de a fi o ţară cu un import net de produse alimentare, în timp ce nu cu mulţi ani în urmă era exportatoare.