Organizarea și exercitarea auditului legal la Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA

INTRODUCERE

EVOLUŢIA AUDITULUI

Practicienii de azi, respectiv auditorii sunt moştenitorii unei profesii cu vechi tradiţii.

Începutul profesiei nu poate fi localizat în timp deoarece s-a constatat existenţa unei funcţiuni analoage în civilizaţiile foarte îndepărtate din punct de vedere geografic, unele de altele, funcţie care a evoluat şi s-a dezvoltat în timp.

Sumerienii din mileniul III î.e.n. au înţeles că este esenţial într-un sistem informaţional de a stabili o comunicare clară, curată şi cinstită între producătorii aceleaşi informaţii şi beneficiarii lor. Astfel pentru a putea păstra dovezi, ei utilizau plăcuţe dreptunghiulare de argilă umedă pentru a trasa pe ele cu un obiect ascuţit desene reprezentând linii, oamenii şi obiecte, semne ce permiteau inventarierea depozitelor, iar după uscare plăcuţa era păstrată ca dovadă.

În muzeul Luvru din Paris este gravat pe un bloc de piatră (diorit) un cod cunoscut ca cel mai vechi cod de legi comerciale datând din “mileniul II î. Hr.” sub denumirea de “codul lui Hamurabi” acesta conţine următoarele sfaturi: “Dacă comerciantul îi dă agentului său făină, lână, ulei sau alte feluri de marfă pentru a le vinde, agentul va trece preţurile într-un document sigilat pe care îl va trimite comerciantului. Dacă agentul uită să ia un document sigilat prin care să ateste că I-a dat comerciantului banii din vânzare, acei banii pentru care nu există documente sigilate nu vor fi înregistraţi în conturi”.

Mai târziu, egiptenii, fenicienii, grecii şi romanii au contribuit la dezvoltarea comerţului ca efect direct al schimburilor comerciale care aveau loc între popoare.

Un martor de referinţă în evoluţia controlului îl constituie papirusul lui Zenon care cuprinde adevărate chitanţe, note, conturi pentru fluxurile reale şi monetare într-un sistem care se baza deja pe balanţe lunare de verificare.

Tot din această perioadă datează primele înscrisuri despre fraude internaţionale şi falsificări. Egiptenii ştiau chiar să falsifice conturile sau cel puţin să folosească jocurile de înregistrării contabile fictive pentru a corecta anumite situaţii.

Chinezii au avut vechi preocupări în domeniul dezvoltării practicilor privind buna gestionare a conturilor, utilizând auditul ca mijloc de control. O lucrare de referinţă datată din secolul X î.e.n. intitulată “Rândurile dinastiei ZHON” descrie metode şi practicii ale bunei gestionări economice, această lucrare fiind considerată primul tratat de administraţie publică.

Prima personalitate a epocii din secolul XV care s-a remarcat prin lucrările elaborate a fost Luca Pacciolo, care este autorul primului tratat economic, denumit “Summa de arithmetica, geometria, propotioni et proportionalita”. El a prevăzut necesitatea ţinerii unei contabilităţi sincere luând ca punct de plecare rezultatele inventarului fizic, al activelor şi pasivelor existente la acea dată.

În Principatele Române domnitorii dispuneau de preţuri nelimitate nefiind controlaţi asupra întrebuinţării veniturilor.

Cu toate acestea se exercită un control în numele domnitorului asupra modului în care persoanele împuternicite cu strângerea dărilor îşi exercitau corect sarcinile.

În 1831 – 1832 prin Regulamentele Organice aplicate în Muntenia şi Moldova vistierul era responsabil cu perceperea veniturilor şi efectuarea plăţilor asupra cărora trebuia să dea socoteală adunării obşteşti.

Deşi activitatea de control şi de comerţ exista cu 2000 de ani î.e.n. auditul financiar a apărut în secolul al VIII – lea.:

• municipalitatea oraşului Pisa a cerut unui contabil renumit Fibonaci să efectueze auditarea socotelilor municipalităţii pe baza unui onorariu fix;

• municipalitatea oraşului Veneţia a instituit pentru auditorii săi un sistem de retribuire pe baza rezultatelor obşteşti. Onorariile erau stabilite în funcţie de numărul erorilor şi fraudelor descoperite.

Aceste exemple de auditări încredinţate terţilor nu erau agreate de toată lumea, astfel în anul 1406, regele Eduard al III-a al Angliei proclama în parlament că regii nu au obligaţia să ţină evidenţa socotelilor. În consecinţă parlamentul a luat hotărârea să nu mai acorde credite regelui după ce auditul a fost retras.

Într-un epitaf Ricard Baur, spunea “auditul este efectuat pentru a servi fidel baronii, dar în acelaşi timp socotelile sunt pregătite pentru a putea fi arătate lui Dumnezeu”. Aici se găsesc calităţile necesare auditorului: cinste, onestitate, corectitudine.

Activitatea de audit şi expertiză au cunoscut o amploare deosebită la începutul secolului XX odată cu internaţionalizarea profesiei.

Mondializarea pieţelor a fost urmată de mondializarea anumitor activităţii şi servicii în special al celui de audit.

În anul 1951 s-a înfiinţat Uniunea Europeană a Experţilor Contabili şi Financiari ce cuprinde reprezentaţi ai statelor europene ce au aderat la “Organizaţia economică pentru Comerţ şi Dezvoltare”.

În anul 1957, o dată cu crearea Pieţei Comune, un grup de state membre au elaborat un studiu pentru consilierea comisiei de la Bruxelles privind armonizarea practicilor contabile şi de audit elaborând directive de referinţă în acest domeniu.

În anul 1973 a fost creată cea mai ambiţioasă şi cuprinzătoare organizaţie contabilă: Comisia Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IASC).

“Aproape oriunde în lume Conturile unei Companii trebuie inspectate şi verificate de o firmă independentă de contabili autorizaţi sau de un organism guvernamental creat în acest scop. Această verificare este denumită audit, iar cei care o efectuează poartă numele de auditor”. Această definiţie dată de publicaţia The Economist, exprimă noţiunea de audit în sens general şi arată internaţionalizarea acestei meserii străvechi.

Astăzi auditorii sunt numiţi acţionari. Raportul alcătuit în urma inspecţiei poate fi “curat” sau “calificat”. Atunci când auditorii nu sunt satisfăcuţi de nici unul din punctele pe care sunt legal obligaţi să le verifice, raportul lor – prezentat acţionarilor – va fi “calificat”. Companiile depun eforturi serioase pentru a evita stigmatul unui audit “calificat”.

Principala preocupare a auditorilor este aceea de a verifica dacă într-adevăr conturile oglindesc corect şi veridic situaţia respectivei companii. Corectitudinea este principiul de bază al contabilităţii şi se admite în sens general că există o singură versiune corectă a unei situaţii. Dar contabilii nu sunt întotdeauna de acord asupra a ceea ce este corect şi veridic, astfel că o auditare considerată “curată” de către o anumită firmă de audit poate fi declarată “calificată” de o alta.

În perioada actuală, termenul a căpătat o semnificaţie mai largă. Companiile au azi “auditări interne”, adică revizii contabile efectuate de o persoană sau de un comitet propriu.

De asemenea ele suportă şi “auditări ecologice” menite să verifice dacă respectă legislaţia în domeniu şi evită prin orice mijloace poluarea mediului înconjurător.

În viitor vom auzi, fără îndoială şi de auditări pe problema resurselor umane.

CAPITOLUL 1

OBIECTIVELE, ROLUL ŞI ORGANIZAREA AUDITULUI FINANCIAR

1.1. DEFINIREA ŞI ROLUL AUDITULUI FINANCIAR

În urmă cu patru decenii, cabinetele anglo-saxone de expertiză contabilă au popularizat pe continentul european termenul de audit. După 1990, din dorinţa de a alina reglementările româneşti la reglementările comunitare, acest termen a început să fie introdus în ţara noastră (auditul calităţii, auditul financiar-contabil, auditul ecologic).

Deşi este de presupus că informaţiile rezultate din controlul intern sunt reale şi redau cu fidelitate starea la un moment dat a patrimoniului agentului economic, pentru o mai mare credibilitate faţă de parteneri este necesar ca aceste informaţii să fie validate şi de către o altă autoritate, externă,independentă şi echidistantă faţă de cele două entităţi: emitentul şi utilizatorul de informaţii.