Particularități ale împrumuturilor de stat în economia de tranziție

Pe măsura amplificării şi diversificării sarcinilor şi atribuţiilor statelor contemporane s-a înregistrat în mod logic sporirea necesarului de resurse financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini şi atribuţii. În acest context, veniturile ordinare, obţinute prin încasarea impozitelor şi taxelor, a veniturilor de la regiile autonome şi altor venituri nefiscale, au devenit insuficiente, în raport cu necesităţile curente de resurse băneşti ale statelor. În acest fel, a apărut un deficit bugetar, a cărui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pentru acoperirea balanţei de venituri şi cheltuieli, guvernele apelează la creditul public, adică la împrumuturile publice interne şi /sau externe şi la mobilizarea unei părţi din veniturile temporar disponibile ale cetăţenilor prin intermediul unor instituţii care efectuează operaţiuni de depuneri şi restituiri (case de economii, bănci societăţi de asigurări).

Împrumutul public desemnează ansamblul operaţiunilor prin care autoritatea de stat mobilizează la dispoziţia sa mijloacele băneşti necesare pentru acoperirea unor cheltuieli publice. Această mobilizare constituie un transfer de putere de cumpărare de la diferite persoane fizice şi juridice către guvern sau administraţiile publice locale, cu titlu temporar şi rambursabil, în schimbul unei sume de bani numită dobândă, sau a altor avantaje, acordate în favoarea subscriitorilor.

Suma mobilizată la dispoziţia statului cu titlu temporar reprezintă un împrumut. Noţiunea de împrumut s-a atribuit titlurilor emise de stat (obligaţiuni) şi de colectivităţile publice, devenind împrumut public. Prin urmare, noţiunile de credit public şi împrumut public desemnează acelaşi conţinut. Noţiunea de credit (împrumut) public este mai cuprinzătoare decât împrumutul de stat (guvernamental), în sensul că îl include pe acesta. În structura creditului public sunt incluse şi creditele primite de comunităţile locale, precum şi împrumuturile regiilor publice autonome şi cele angajate de unele departamente sau instituţii publice. Ponderea acestora din urmă este redusă.

Din punct de vedere al finanţelor publice, studierea împrumuturilor de stat impune analiza cheltuielilor publice ce pot fi acoperite pe această cale şi diferenţierea acestor cheltuieli bugetare pe categorii distincte. În aceeaşi ordine de idei, este necesară şi stabilirea colectivităţii publice autorizate să se împrumute şi modalităţile tehnice de împrumut.

Sub aspect juridic, datoria publică a fost caracterizată ca “situaţia juridică individuală în care se află patrimoniul administrativ al statului în ceea ce priveşte obligaţiile acestui patrimoniu de a plăti unor creditori determinaţi anumite sume de bani”1. Cu alte cuvinte, datoria publică este rezultanta de fapt a împrumuturilor lansate sau contractate de stat, constând în totalul obligaţiunilor juridice băneşti ce revin statului la un moment dat în virtutea împrumuturilor făcute până în acel moment de la orice alt subiect de drept.

Nu există consens în ceea ce priveşte definirea datoriei publice. Această situaţie se datorează în primul rând controversei între specialiştii care neagă conceptul, propunând ca acoperirea deficitului bugetar să se realizeze prin creşterea fiscalităţii şi pe de altă parte specialiştii care aceeptă ca finanţarea diferitelor cheltuieli să se facă din împrumut.

Această dilemă este rezultatul inexistenţei unui mod comun de exprimare a datoriei publice datorită faptului că, în prezent, la nivel internaţional nu există reguli unitare de contabilitate publică care să poată fi urmate de toate ţările. Consecinţa imediată a lipsei cadrului comun de reprezentare contabilă este exprimarea diferită a noţiunii de datorie publică şi deci imposibilitatea efectuării unor comparaţii între nivelurile acesteia, aşa cum a fost înregistrată în diferite ţări ale lumii. De asemenea, sectorul bugetar are întindere diferită de la ţară la ţară, ceea ce într-o ţară cade în responsabilitatea bugetului central, în alta este de competenţa autorităţilor locale, sau chiar a unităţilor private.

Organismele financiare internaţionale au fost astfel constrânse să stabilească unele definiţii pentru principalii indicatori precum datoria publică sau deficitul bugetar şi să impună anumite limite considerate normale ale acestora. De exemplu, Tratatul de la Maastricht, semnat la 2 februarie 1992 stipulează ca nivelul deficitului bugetar şi al datoriei publice să nu depăşească nivelul de 3%, respectiv de 60% din P.I.B.

Asemănările şi deosebirile între creditul public şi creditul privat.

O primă asemănare este dată de faptul că ambele tipuri de credite desemnează un act de încredere concretizat în punerea capitalului bănesc la dispoziţia celor cărora le lipseşte pe cale de împrumut. În această relaţie financiară este reflectată esenţa creditului, indispensabil vieţii economice şi sociale.

În al doilea rând, sursele de constituire ale creditului public sunt comune cu cele ale creditului privat, şi anume oferta de resurse de împrumut, alcătuită din capitalurile băneşti temporar libere ale agenţilor economici provenind din particularităţile rotaţiei capitalului, capitalurile şi rezervele băncilor şi ale altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, ale micilor producători şi liber profesioniştilor, economiile cetăţenilor.Oferta de capital de împrumut se formează pe piaţa capitalului bănesc de împrumut, atât pentru creditul privat cât şi pentru creditul public

O a treia aemănare este dată de faptul că atât creditul privat cât şi creditul public au caracter contractual, se realizează prin acordul de voinţă al părţilor. La baza împrumutului stă principiul facultativităţii. Participă la împrumut numai deţinătorii de capital bănesc temporar disponibil care doresc aceasta. Specificitatea creditului public este dată de stabilirea condiţiilor împrumutului de către debitor (stat), fără consultarea prealabilă a celeilalte părţi, iar la creditul privat condiţiile se stabilesc prin negociere, dar aceasta nu slăbeşte caracterul benevol al creditului, deoarece cei interesaţi au posibilitatea să aleagă între a accepta ori a respinge aceste condiţii.

Indiferent forma lor, împrumuturile sunt transferuri de putere de cumpărare nedefinitive, adică presupun folosirea temporară a resurselor angajate şi rambursarea lor la scadenţa stabilită. Pe perioada prevăzută în contract, împrumuturile dau naştere în favoarea creditorilor la o anumită contraprestaţie imediată, în mod obişnuit sub formă de dobândă, ca preţ al folosirii temporare a sumei încredinţate cu titlu de credit. Indiferent de forma creditului, scopul plasării capitalului bănesc de împrumut este obţinerea unui venit - dobândă.

Oferta comună şi caracterul limitat al resurselor care formează această ofertă de capital determină apariţia unei competiţii între creditul bancar (privat) şi creditul public. Ca urmare, satisfacerea cererilor de credite ale agenţilor economici şi ale populaţiei limitează accesul la credite al autorităţilor publice. Este posibilă şi situaţia inversă, deoarece, resursele de creditare sunt puse la dispoziţia solicitanţilor care acceptă condiţiile de creditare, cu privire la termenele de rambursare, nivelul ratei dobânzii şi modalităţile de plată ale acesteia, constituirea de garanţii şi altele.

Cele două componente ale creditului se deosebesc în acelaşi timp în multe privinţe, delimitându-se ca specii particulare. Deosebirea de conţinut este dată de calitatea debitorului: în cadrul împrumuturilor private, acesta este o societate de capital (întreprindere privată) sau o persoană fizică, pe când la împrumuturile publice acesta poate fi statul, comunităţile locale, întreprinderile publice. La rândul lor, fiecare din cele două specii de credit se delimitează pe forme, şi ele diferite. Astfel creditul privat poate fi comercial, bancar, ipotecar având totuşi ca domeniu în care se foloseşte cel mai frecvent activitatea bancară, iar creditul public este în general, credit bancar, are ca obiect capitalul de împrumut.

O altă deosebire se referă la sursa de plată a dobânzii. Creditele bancare, prin utilizare în calitate de capital, sunt valorificate sub forma finală a profitului. Din acest profit agenţii economici cedează băncii o anumită parte, sub forma dobânzii, ca preţ pentru creditul angajat. Această realitate specifică creditului bancar utilizat în scopuri productive, a dat naştere iluziei că orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă. Ca urmare, în practică s-a generalizat perceperea de dobânzi şi în cazul împrumuturilor acordate şi angajate sub forma creditelor de consum care sunt specifice populaţiei şi în mare măsură autorităţilor publice. Resursele procurate pe calea creditului public şi utilizate pentru finanţarea funcţionării serviciilor publice, menţinerea ordinii interne, acoperirea unei părţi din cheltuielile militare, plata de dobânzi pentru datoria publică efectivă şi pentru rambursarea celei scadente apar ca mijloace de plată şi nu în calitate de capital.aceste resurse se consumă deci, fără a se reproduce. De aceea, plata dobânzilor aferente acestor împrumuturi şi rambursarea ratelor scadente se efectuează pe seama veniturilor bugetare, care sunt procurate îndeosebi prin perceperea de impozite şi taxe.

Creditul public nu se utilizează numai pentru finanţarea unor cheltuieli de genul celor menţionate, ci şi pentru finanţarea unor ample lucrări de infrastructură sau crearea şi dezvoltarea de activităţi productive. În astfel de situaţii, ca şi în cazul creditului privat, dobânda se suportă din valoarea nou creată în urma utilizării respectivelor împrumuturi.1

Deosebiri nete între creditul public şi creditul privat se reflectă şi în înscrisurile (titlurile) care certifică creanţele născute din raportul de creditare. Astfel, autorităţile statale emit efecte publice sau titluri de credit public(obligaţiuni de stat, bonuri de tezaur), care atestă calitatea de subscriitori a deţinătorilor şi certifică dreptul acestora la o anumită dobândă, un anumit câştig, sau la ambele. Împrumuturile private se acordă în general pe bază de efcte de comerţ (cambii, bilete la ordin, obligaţiuni, trate).

Atât efectele publice emise de autorităţile statale, cât şi efectle comerciale emise de societăţile de capital sunt specii ale aceluiaşi gen - hârtiile de valoare - dar în acelaşi timp prezintă caracteristici proprii. Astfel, ambele categorii de titluri nu au o valoare proprie, intrinsecă, dar diferă din punct de vedere al “acoperirii” lor. Hârtiile de valoare emise de societăţile de capital sunt reprezentante ale unei valori exprese - date de capitalul real concretizat în mijloacele fixe, terenurile, materiile prime, combustibilii, etc., care s-au achiziţionat cu banii primiţi de la deţinătorii respectivelor hârtii de valoare. Aceste hârtii de valoare circulă independent de capitalul real pe care îl reprezintă, adică se cumpără, se vând