Perspective Macroeconomice Privind Aderarea României la Moneda Europeană

INTRODUCERE

În lucrarea de faţă intitulată „Perspective macroeconomice privind aderarea României la moneda europeană” mi-am propus să realizez un studiu asupra izvoarelor care au dus la apariţia monedei euro şi necesităţii formării Uniunii Monetare Europene. Alături de aceste aspecte istorice prezentate preponderent în primul capitol am sintetizat şi principalele concepte teoretice cu privire la obligaţiile fiecărei ţări care doreşte să adopte moneda euro ca monedă naţională, astfel formându-se un „Euroland” competitiv pe piaţa internaţională.

Am considerat oportună studierea acestei teme datorită caracterului de actualitate deţinut şi noilor oportunităţi create odată cu extinderea zonei euro. În primul capitol voi realiza alături de modul în care se desfăşoară activităţile de schimb valutar şi un compendiu de legi şi criterii aplicabile tuturor ţărilor din UE care şi-au manifestat dorinţa de a adopta moneda unică europeană.

Principalul aspect abordat în prezenta lucrare îl reprezintă impactul adoptării euro asupra economiei unei ţări exemplificat pe fostele ţări comuniste care utilizează deja euro, Slovenia şi Estonia care pot fi comparate cu economia ţării noastre din acest punct de vedere. Am subliniat pentru fiecare ţară analizată progresele realizate în ultimul deceniu în special în perioada anilor dinainte şi după adoptarea euro pentru a crea un posibil scenariu care va avea loc şi în România dacă procesul de convergenţă reală şi nominală se va realiza. România şi-a manifestat dorinţa de a adopta şi moneda euro încă de la aderarea la UE în 2007, acest eveniment reprezentând ultima etapă a integrării economice europene totale.

Alături de datele statistice conspectate de la instituţii naţionale şi internaţionale am efectuat şi unele recomandări menite să scadă costurile şi să sporească beneficiile provocate de trecerea la euro.

Lucrarea conţine o analiză detaliată asupra tuturor indicatorilor macroeconomici relevanţi pentru economia întregii Uniuni Europene precum şi individual pentru stadiul actual şi previzionat al evoluţiei pieţelor naţionale din Slovenia, Estonia şi România.

Studiul de caz asupra României se regăseşte în capitolul 3 al lucrării şi se doreşte a fi o prezentare concisă referitoare la teoria economică actuală aplicabilă realizării obiectivului final de adoptare a monedei euro. În ultima secţiune a lucrării de faţă vor fi centralizate informaţiile conţinute de Strategia Europa 2020 atât pentru Uniunea Europeană cât şi cele referitoare la ţintele particularizate pentru România.

1. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ DIN EUROPA ÎN TEORIA ECONOMICĂ

1.1 Istoria Uniunii Europene şi a Uniunii Monetare Europene

În acest prim capitol se vor regăsi principalele concepte teoretice necesare abordării temei adoptării monedei euro, atât în ţara noastră cât şi în alte ţări din comunitatea europeană. Stadiul actual al cunoaşterii prezentat în paginile acestei prime secţiuni se află la un nivel avansat şi este structurat în două subcapitole. În primul subcapitol voi sintetiza cele mai importante evenimente din evoluţia Uniunii Europene: pornind de la ideile lui Napoleon Bonaparte (15 August 1769 – 5 Mai 1821), unificarea tuturor ţărilor din Europa precum şi adoptarea unui mijloc comun de schimb a reprezentat un scop demn de urmat de şefii statelor europene.

Etapele Balassa particularizate pentru Europa referitoare la integrarea economică, care includ o serie de etape necesare a fi urmate ( zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică şi integrare economică totală), vor fi de asemenea precizate în următoarele pagini. Alături de considerentele creării monedei euro, voi preciza în cel de al doilea subcapitol istoricul Uniunii Monetare Europene şi voi explica concepte precum şarpele monetar ori raportul Delors.

Uniunea Europeană a fost constituită în urma semnării a patru tratate fondatoare: „Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1951)”, „Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (1957)”, „Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957)” şi „Tratatul privind Uniunea Europeană (1992)”.

Konrad Adenauer, Sir Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Jean Monnet, Robert Schuman, Paul Henri Spaak şi Altiero Spinelli sunt consideraţi „principalii arhitecţi ai integrării europene de după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial”. În primă fază s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) la data de 18 aprilie 1951 ca urmare a iniţiativei lui Robert Schuman de la 9 mai 1950. Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi a Europei marcând astfel conceptul de Europa Unită. Prin constituirea CECO se urmărea în principal menţinerea păcii pe teritoriul Europei – astfel niciuna din ţările membre nu putea fabrica în mod secret arme care necesitau cărbune şi oţel. Drept dovadă că a avut succes această organizaţie nu a mai avut loc niciun conflict militar de mari proporţii. Cele 6 ţări care au aderat la această comunitate în anul 1952 au fost: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Olanda şi Luxemburg. Comunitatea Economică Europeană a fost instituită în 25 martie 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma. În articolul 2 al acestui tratat se menţiona faptul că CEE avea ca scop „prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”. În Tratatul de la Roma s-a hotărât şi înfiinţarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) care asigura un acord între toate statele semnatare privind utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice.

În anul 1973 Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit au participat la mărirea CEE ceea ce demonstra faptul că exista un viitor optimist a acestei uniuni interstatale.

Celor 9 state din CEE se alătură în anul 1981 Grecia, urmată de Portugalia şi Spania în 1986. Fondul European de Dezvoltare Regională a fost aplicat în mai mare măsura atunci când aceste ultime 3 ţări din Europa de Sud au aderat. Anul 1989 este reţinut drept anul în care au avut loc revoluţii şi manifestaţii în multe ţări comuniste. În luna noiembrie a aceluiaşi an are loc şi reîntregirea Germaniei ca urmare a prăbuşirii Zidului Berlinului, urmând ca în data de 18 decembrie 1989 să fie semnat un acord ce înlesnea activităţile comerciale dintre CEE şi Uniunea Sovietică.

În anul 1995 aderă următoarele 3 ţări la CEE: Finlanda, Austria, Suedia.

Un nou val de aderare are loc în 2004 când 10 ţări din Europa se alătură celor din Comunitate şi anume: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia.