Piata Obligațiunilor - Instrument de Finanțare a Afacerilor

Capitolul 1

EMISIUNILE DE OBLIGAŢIUNI

1.1. Introducere

Alternativa la finanţarea prin emisiunea de acţiuni o constituie finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni. Obligaţiunea este un titlu de creanţă reprezentativ pentru un împrumut pe termen lung şi care se negociază pe o piaţă secundară.

Emisiunile de obligaţiuni pot fi clasificate în emisiuni publice şi plasamente private. In general, emisiunile publice sunt larg distribuite prin intermediul unui sindicat sau grup de bănci care subscriu şi vând obligaţiunile. In mod normal, ele sunt listate la una sau mai multe burse importante. Plasamentele private nu sunt larg distribuite şi nici nu se bucură de o sindicalizare foarte mare. în multe cazuri, ele nu sunt anunţate public şi nu sunt listate la o bursă recunoscută, cel puţin la început.

Emisiunile internaţionale de obligaţiuni sunt oferte de titluri de valoare care se vând în mare măsură în afara ţării de reşedinţă a împrumutatului. Ele pot fi împărţite în două categorii: euroobligaţiuni şi obligaţiuni străine.

Euroobligaţiunile sunt emisiuni internaţionale de obligaţiuni subscrise de un sindicat internaţional de bănci şi vândute în principal în alte ţări decât ţara monedei de denominare a obligaţiunilor. Euroobligaţiunile sunt întotdeauna la purtător, păstrând anonimatul proprietarului, iar plata cupoanelor nu cade sub incidenţa stopajului la sursăx.

Obligaţiunile străine sunt emisiuni internaţionale de obligaţiuni subscrise de un sindicat de bănci compus în principal din instituţii dintr-o ţară anume, distribuite în ţara respectivă în acelaşi mod ca şi emisiunile interne, denominate în moneda ţării respective, în general, şi obligaţiunile străine sunt la purtător, păstrând anonimatul proprietarului. Plata cupoanelor nu este supusă stopajului la sursă pentru investitorii nerezidenţi în ţara de emisiune.

Atât investitorii cât şi emitenţii, dat fiind faptul că ei nu se supun unui control al schimburilor interne, pot să participe pe piaţa euroobligaţiunilor independent de orice reglementare a unei autorităţi naţionale. Totuşi, există anumite legi naţionale şi reglementări bursiere care trebuie respectate, acestea referindu-se la conţinutul şi distribuţia prospectelor noilor emisiuni şi restricţionând câteodată distribuirea iniţială a noilor oferte de euroobligaţiuni.

1.2. Finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni

1.21. Definiţii. Obligaţiuni interne versus obligaţiuni străine versus euroobligaţiuni

Denumirea de „euro" asociată capitalurilor bancare marchează o separare între moneda de denominare a depozitului sau creditului şi localizarea băncii. în cazul obligaţiunilor, localizarea băncii este înlocuită cu localizarea emisiunii. într-o accepţiune mai restrânsă a calificativului „euro", o euro-obligaţiune ( eurobond sau euro-obligatiori) este o obligaţiune denominată într-o monedă străină în raport cu cea a pieţei de emisiune; de exemplu, o emisiune de obligaţiuni denominate în dolari pe piaţa londoneză, oricare ar fi naţionalitatea emitentului sau cea a investitorului; aceasta este definiţia tradiţională a euroobligaţiunilor. Continuînd linia tradiţională a definiţiilor, o obligaţiune străină (foreign bond sau obligation etrangere) este denominată în moneda naţională a pieţei de emisiune şi emisă de către nerezidenţi, în timp ce o obligaţiune internă (domestic bond sau obligation domestique) este denominată în moneda naţională a pieţei de emisiune şi emisă de către rezidenţi.

Terminologia din domeniu a avut tendinţa de a evolua în sensul unei limitări a definirii obligaţiunilor interne şi străine la situaţia în care investitorii sunt rezidenţi ai pieţei de emisiune. Obligaţiunile emise în moneda naţională a pieţei de emisiune şi destinate investitorilor nerezidenţi sunt în prezent considerate euroobligaţiuni, indiferent dacă emitentul este rezident (înainte fiind considerate obligaţiuni interne) sau nerezident (înainte: obligaţiuni străine).

Euroobligaţiunile şi obligaţiunile străine formează obligaţiunile internaţionale (international bonds sau obligations internationales). O a treia categorie de obligaţiuni internaţionale este în fapt o combinaţie de euroobligaţiuni şi obligaţiuni străine; sunt aşa-numitele obligaţiuni globale, emise simultan pe cele mai mari pieţe de capital din lume: Europa, Asia şi SUA.

Pe lângă diferenţele de accepţiune acordată calificativului „euro" apar diferite probleme practice, ca de exemplu identificarea statutului de nerezident al cumpărătorilor de titluri, ceea ce necesită adesea recurgerea la criterii secundare. Astfel, o emisiune care, în mod explicit, nu cade sub incidenţa restricţiilor şi dispoziţiilor locale poate fi considerată euro-obligatară. în mod similar, componenţa sindicatului de emisiune (şi în particular al grupului de plasament) poate indica statutul investitorilor (rezidenţi sau nerezidenţi): atât timp cât o bancă din sindicat este străină, sindicatul se consideră internaţional şi emisiunea euro-obligatară în condiţiile aplicării acestui criteriu secundar.