Politica comercială și relațiile comerciale ale Uniunii Europene

Termenul “politică” are un domeniu larg de definire, prezentând sensuri dintre cele mai diferite. Astfel, ca o primă abordare, se poate spune că “politica” desemnează activitatea unei organizaţii politice, direcţiile principale de acţiune ale acesteia, curentul politic în care se integrează. O altă perspectivă o poate prezenta definirea sa din perspectiva ansamblului de principii şi obiective pe care le adoptă o organizaţie sau o companie în raport cu o anumită problemă. În acest sens se poate vorbi de politica unei firme cu privire la promovarea unui produs, politica unei ţări cu privire la colaborarea internaţională sau politica unei ţări în domeniul activităţilor economice.

Politica economică a unei ţări reprezintă principalul director pentru activităţile întreprinse de aceasta în domeniul economic, în cadrul ei fiind enunţate totalitatea măsurilor ce trebuiesc adoptate de forurile executive ale ţării respective pentru realizarea obiectivelor propuse, inclusiv cele referitoare la domeniul comerţului ca parte integrantă a economiei naţionale. Astfel este demonstrat faptul că politica comercială a unei ţări este parte integrantă a politicii economice a acesteia.

Politica comercială, dintr-o accepţiune clasică, este definită ca ansamblul măsurilor şi reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, valutar etc. adoptate de către guvern în scopul reglementării activităţii de comerţ exterior, promovării schimburilor comerciale cu alte state şi protejarea agenţilor economici naţionali de concurenţa străină

În definirea conceptului de politică comercială se întâlnesc cel mai adesea două abordări, şi anume: o abordare în sensul strict al noţiunii, prin care este definită ca ansamblul politicilor utilizate de stat - de state, cazul Uniunii Europene -, în relaţiile comerciale cu partenerii externi şi care cuprinde politica tarifară, politica netarifară, politica de promovare şi stimulare a exporturilor; în sens larg al acesteia. Pe lângă cele amintite mai sus se numără şi celelalte elemente ce ţin de relaţiile comerciale ale Uniunii cu exteriorul, ca: negocierea şi încheierea de tratate comerciale, prezenţa în cadrul unor organizaţii internaţionale etc.

Printre principale obiective ce pot fi amintite în legătură cu politica comercială a unui stat sunt: protejarea economiei sau doar a unor sectoare din considerente de interes strategic sau social de concurenţa externă, stimularea şi promovarea exporturilor, menţinerea echilibrului general al balanţei comerciale de plăţi externe, menţinerea şi dezvoltarea unor schimburi cu ţări sau grupe de ţări ce prezintă un interes deosebit etc.

Pe plan internaţional se poate vorbi de existenţa a trei curente fundamentale de manifestare a politicilor comerciale. Autarhia, izolarea deplină, formă din ce în ce mai rar întâlnită în ansamblul relaţiilor comerciale internaţionale, din cauza fenomenului tot mai pregnant al globalizării, al interdependenţelor ce se ţese tot mai strâns între economiile lumii în condiţiile diviziunii internaţionale a muncii.

Protecţionismul este adoptat de ţările care au o economie în curs de dezvoltare pentru a se apăra împotriva invaziei produse în ţările dezvoltate, fabricate cu tehnologii superioare şi la preţuri competitive, pe piaţa internă a statului respectiv. Protecţionismul poate fi adoptat şi local, doar pentru anumite sectoare economice ce suferă o tranziţie spre nivele mai competitive ale producţiei acestora. Dacă acesta este însă împins la extrem, statul ce-l adoptă poate ajunge în situaţie de autarhie ce o lasă în afară schimburilor comerciale internaţionale.

Liberul-schimb este trăsătura dominantă a operaţiilor comerciale pe care Uniunea Europeană le-a practicat în raport cu partenerii comerciali ai acesteia. Practic, această uniune s-a înfiinţat cu scopul de a se realiza o abordare comună a schimburilor comerciale internaţionale, sub auspiciile unui comerţ liber, bazat totuşi respectarea unor reglementări stricte, prin care statele membre să poată beneficia de o creştere a prosperităţii vieţii lor. Tocmai liberul-schimb pare să fie principalul argument de realizare a creşterii bunăstării unei ţări, el aducând beneficii tuturor participanţilor la acest gen de comerţ. De aceea toate ţările dezvoltate, printre care şi Uniunea Europeană, precum şi tot mai multe ţări în curs de dezvoltare adoptă o asemenea politică comercială ca singura cale de dezvoltare economică.

1.2 UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI POLITICA COMERCIALĂ

Uniunea Europeană este teritoriul cel mai aproape de conceptul pe care perspectivele mondiale ale globalizării par să le impună într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat tuturor statelor lumii. Ea este cel mai elocvent exemplu al pieţei libere, în sensul că întregul mod de concepere al Uniunii, încă de la început, a fost statuat pe principiile libertăţii de mişcare şi a liberului schimb în cadrul Pieţei Comune.

Ea este membra celor mai importante organizaţii mondiale, fiind una din principalele promotoare a colaborării largi între toate statele lumii în toate domeniile, pentru creşterea prosperităţii întregii umanităţi. Totuşi, oricât de idealist ar suna scopul îndrumător al activităţilor sale, Uniunea Europeană este o uniune concepută în primul rând pe principii economice de eficienţă, vizând în primul rând propria economie şi având ca finalitate rezultate favorabile ce să satisfacă propria-i populaţie.

Uniunea Europeană a avut o pornire mai ezitantă în 1951, doar şase ţări crezând din start în posibilitatea realizării unei Europe unite şi anume: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Totuşi, ideea a căpătat tot mai mult contur, iar noi state au aderat la această uniune în decursul timpului, după ce au conştientizat avantajele pe care le oferă aceasta, atât sociale, dar mai ales economice. Astfel, întărindu-se tot mai mult, prin venirea unor noi membri ca Marea Britanie, Suedia, Spania etc., care aveau economii puternice, s-a creat o forţă economică deosebit de importantă, constituindu-se ca cea de a doua putere economică după S.U.A pe plan mondial.

La analiza politicii comerciale a Uniunii Europene se urmăresc în primul rând relaţiile pe care aceasta le are cu principalele puteri economice, dar şi cu ţările membre ale diferitelor organizaţii cu care ea se află în strânsă legătură. Dintre acestea cele mai importante sunt: Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), precum şi multe alte organizaţii a cărei membră este.

Politica comercială comună din ultimii 30 de ani a permis Uniunii Europene să joace un rol major în negocierile internaţionale pentru liberalizarea comerţului. Tratatele de la Roma au impus statelor membre să adopte tarife comune, politici de liberalizare şi protecţie a comerţului, precum şi de promovare a exportului.

În prezent, Uniunea este cel mai mare bloc comercial, tranzacţiile sale reprezentând 20% din totalul comerţului internaţional de mărfuri. Liberalizarea comerţului a constituit întotdeauna unul din obiectivele comunitare de bază întrucât Uniunea este mult mai dependentă de comerţul internaţional decât alte state.

Pentru atingerea acestui obiectiv major s-a folosit o strategie comercială multilaterală, la început în cadrul GATT şi apoi în OMC. Au fost încheiate acorduri regionale şi bilaterale cu alte ţări, dintre care cele mai notabile sunt cele cu Japonia şi Coreea.

Comunitatea are competenţe exclusive în ceea ce priveşte politica comercială comună (Articolul 133 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene , fostul Articol 113). Această politică a permis crearea unei uniuni vamale între Statele Membre ale Comunităţii şi se bazează pe principiile uniformităţii, în special în ceea ce priveşte modificarea taxelor vamale, încheierea acordurilor comerciale şi tarifare cu ţări nemembre, politica de import şi export, etc.

În instrumentarul de aplicare a politicii comerciale apar instrumentele ce se conformează regulilor internaţionale, dar şi altele care au o interpretare proprie. În condiţiile în care pieţele lumii tind să se deschidă tot mai mult, care de altfel este şi obiectivul principal al sistemului multilateral de comerţ, se poate ajunge la schimburi fructuoase dacă acestea se desfăşoară în condiţii de respectare reciprocă şi a prevederilor legale.