Resursele Financiare Publice

1. RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

1.1. NOŢIUNEA DE RESURSE FINANCIARE PUBLICE

Pentru a-şi putea satisface trebuinţele de utilităţi publice statul este nevoit să facă apel la resursele existente în colectivitate. În funcţie de natura lor, aceste resurse pot fi materiale, umane, financiare, informaţionale.

Totalitatea elementelor materiale, umane şi financiare atrase şi utilizate în procesul de producţie a bunurilor economice, în scopul satisfacerii trebuinţelor sau nevoilor socio – umane formează resursele economice.

Resursele financiare sunt o resursă componentă a resurselor economice şi cuprind totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

Ansamblul resurselor financiare ale societăţii includ:

- resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;

- resursele financiare ale întreprinderilor publice sau/şi private;

- resursele financiare aflate la dispoziţia organismelor fără scop lucrativ;

- resursele financiare ale populaţiei.

Mărimea acestora depinde de dimensiunile produsului intern brut, de nivelul preţurilor, de volumul şi structura producţiei şi de posibilităţile societăţii de a apela la resurse financiare extraordinare.

Componentă a resurselor financiare ale societăţii, resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de la populaţie şi de la întreprinderi, în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii economice, având ca destinaţie acoperirea cheltuielilor publice Sursele de formare a acestor resurse sunt produsul intern brut, avuţia naţională şi transferurile primite din străinătate.

Resursele financiare publice se deosebesc de resursele bugetare. Primele se referă la totalitatea resurselor autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi la resursele întreprinderilor publice procurate prin intermediul bugetului de stat sau prin intermediul bugetelor proprii (resurse extrabugetare), iar celelalte se referă numai la acele resurse procurate prin intermediul bugetului general de stat şi bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale. Prin urmare, resursele bugetare au o sferă mai restrânsă decât resursele financiare publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

1.2. CADRUL ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI EVOLUŢIEI

RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Impozitele au apărut încă din antichitate şi au evoluat în forme multiple în toate perioadele istorice, păstrându-şi importanţa până în zilele noastre.De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit condiţionat de dezvoltarea economico – socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.

În republicile antice greceşti, ca şi în statul antic roman, erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate şi de ordine publică, construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, pentru temple şi serbări religioase ca şi pentru distracţiile publice.Pentru toate aceste cheltuieli publice, primele resurse erau cele domeniale obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului. În completarea acestor resurse au fost instituite impozite diferite, unele ordinare, altele extraordinare.

Astfel în statul antic atenian, principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri. De asemenea, se percepeau impozite asupra veniturilor meseriaşilor, pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole şi un impozit extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni.

În Evul Mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul, necondiţionat de dezvoltarea economico – socială diferită, ca şi de concepţii şi tradiţii proprii.

În Principatele Române, în această perioadă, şirul dărilor ordinare cuprindea birul aşezat asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de “sferturi”, văcăritul, oieritul, vânatul etc., la care se adăugau dările extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorniţele şi altele. Stabilitatea şi încasarea acestor dări erau de multe ori arbitrare şi abuzive.

În ultima parte a Evului Mediu s-a constatat o creştere a numărului şi felului impozitelor. Un exemplu semnificativ în acest sens l-a oferit Franţa. Datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor, Adunarea Constituantă întrunită după Revoluţia franceză a decis reforma impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute până atunci de nobili şi clerici, înlăturarea unor impozite pe vânzări ale bunurilor de consum, alte acţiuni reformatoare şi înainte de toate, dreptul cetăţenilor de a consimţi liber la stabilirea impozitelor. Constituţia franceză din 1793 a prevăzut că nici un cetăţean nu este scutit de obligaţia de a contribui la acoperirea sarcinilor publice însă cu consimţământul la aceste contribuţii.

Această concepţie a instituirii impozitelor cu “consimţământul” contribuabililor a fost preluată atât de doctrina finanţelor publice moderne, cât şi de legiuitorii din mai multe state contemporane. Însă în aplicarea practică a acestei concepţii s-a spus doar la rezervarea în competenţa parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. Prin urmare, parlamentele din statele contemporane au fost şi sunt de cele mai multe ori forţate de împrejurări să sporească impozitele. Consimţământul cetăţenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentanţii lor în parlament. În toate statele contemporane, se observă o sporire a impozitelor pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie a accizelor speciale sau a monopolurilor fiscale, a taxelor vamale şi a altor venituri ale bugetelor locale.

Evoluţia modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor dintre legislaţiile fiscale naţionale ale statelor membre ale Comunităţii Europene, de armonizarea acestor legislaţii şi de instituirea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare politicii fiscale comunitare.

Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituţiile sale. Noţiunea de taxă provine din limba greacă de la cuvântul “taxis” sau din limba franceză “taxe”, cu înţelesul de fixare de impozit. Taxa conţine pe lângă costul serviciului prestat şi unele elemente de impozit.

În sens larg, sectorul de stat cuprinde ansamblul întreprinderilor, instituţiilor şi proprietăţilor publice. În decursul timpului, la constituirea fondurilor de resurse financiare publice, elementele sectorului de stat au contribuit diferit. Iniţial, sursa de venit cu cea mai mare importanţă pentru stat a fost patrimoniul public. În societăţile moderne, importanţa acesteia a scăzut şi au devenit preponderente vărsămintele din activitatea economică a statului în ansamblul veniturilor provenite din sectorul public.