Riscurile în procesul creditării

1.1 Creditul. Abordări conceptuale

Creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediatǎ resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, in mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Cuvântul "credit" sugerează faptul cǎ principalul element de conţinut al creditului este reprezentat prin însuşi ideea de încredere.

O alta definiţie a creditului este aceea cǎ reprezintă parte a plusprodusului dezvoltării ulterioare a societăţii umane.

Aceste raporturi se exprimǎ prin douǎ relaţii simple şi devenite clasice, respectiv:

- necesarul volumului de credit la nivel micro şi macroeconomic;

- sursele de formare ale creditului de utilizat.

În amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trasǎturilor caracteristice:

a) Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ce

priveşte aparenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel cǎ ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilǎ.

O apreciere generalǎ asupra naturii participanţilor la procesul de creditare (creditori şi debitori), conturează trei categorii principale şi de amplǎ cuprindere: întreprinderile, statul şi populaţia.

Se afirmǎ, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare. Pe de altǎ parte, întreprinderile, prin repartizarea profitului, constituie fonduri şi rezerve, remunerează acţionarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naţionale.

Creşterea veniturilor populaţiei prin angajarea masivǎ în procesele economice, prin nivelul înalt al productivităţii muncii şi prin amplitudinea spiritului de prevedere şi economisire, caracteristici ale evoluţiei contemporane în toate ţările dezvoltate, a făcut din populaţie un factor major în desfăşurarea raporturilor de credit, în primul rând, în postura de creditor.

În calitate de debitor alături de întreprinderi şi populaţie se afirmǎ amplu, în toate ţările dezvoltate, statul

b) Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit, presupune riscuri, şi necesitǎ în consecinţǎ, adresa, angajarea unei agenţii.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

- riscul de nerambursare;

- riscul de imobilizare;

Riscul de nerambursare constǎ în probabilitatea întârzierii plǎţii sau a incapacităţii de platǎ datoritǎ conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, sau deficientelor împrumutatului.

Riscul de imobilizare survine la bancǎ, sau la deţinătorul de depozite, care nu este în măsură sǎ satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.

Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasǎ a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piaţa monetarǎ), prin rescont şi alte operaţiuni.

c) Termenul de rambursare, ca trăsătură specificǎ a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe piaţa monetarǎ) şi încheindu-se cu termen de la 30 la 50 de ani si chiar 100 de ani (în soluţii recente pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristicǎ rambursarea integralǎ la scadenţǎ.

Creditele pe termen mijlociu şi lung implicǎ adesea rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă cǎ, pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale etc., odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumut (principal).

d) Dobânda este o caracteristica esenţiala a creditului.

În contractele de credit s-a instituit clauza dobânzii fixe, respectiv dobânda cuvenitǎ în cadrul acordului de credit este acceptabilǎ pentru ambele pǎrţi, pentru întregul împrumut şi pe toatǎ perioada creditului.

În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii 1970, s-a instituit regimul dobânzii variabile(sensibile) situaţie în care dobânzile se modificǎ periodic (de regula semestrial) funcţie de nivelul dobânzii pe piaţǎ (naţionalǎ sau internaţionalǎ).

Acordurile de credit pot prevedea adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata integralǎ la încheierea contractului (situaţie practicatǎ mai ales pentru hârtiile de valoare, obligaţiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor şi societăţilor financiare).

Împrumutul acordat, respectiv valoarea de emisie poate fi 100 sau 70, iar suma de rambursat funcţie de termen şi nivelul dobânzii, 142 respectiv 100.

e) Tranzacţia. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite pentru aceastǎ formǎ.

Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act important, in vederea căruia creditorul trebuie sǎ-şi asigure o buna informaţie şi documentare pentru evitarea riscului. În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare, sau apelează la agenţii specializaţi care studiază capacitatea de platǎ şi respectiv potenţialul economic al firmelor.

f) Consemnarea şi transferabilitatea.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formǎ de prezentare implicǎ aspecte multiple şi diferenţiale. Esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermǎ a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajatǎ.

Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este, în primul rând, o expresie a lichiditǎţii portofoliului de creanţe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanţa în bani, potrivit unei necesitǎţi sau unei noi opţiuni.

În practica bancarǎ, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar disponibile.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primǎ etapǎ, capitalurile temporar disponibile mobilizate de ele, urmând ca, într-o etapǎ viitoare, sǎ recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca emisiune şi alte bănci, prin operaţiile de recreditare.

În economia de piaţǎ, raporturile de credit sunt considerabile în dimensiunile lor şi multiple, în varietatea lor.

Astfel, existǎ mai multe tipuri de credite:

a) Creditul comercial reprezintă creditul pe care şi-l acordǎ agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma amânării plǎţilor. Astfel, un furnizor - vânzătorul - livrează marfa clientului - cumpărătorul - fără ca acesta din urmǎ sǎ plătească imediat. Ei se înţeleg ca, după câteva zile, clientul sǎ plătească marfa. În schimb, cumpărătorul, pentru a garanta buna sa credinţǎ, va emite o cambie, un document, unde e specificatǎ suma pe care o datorează, termenul la care va plăti şi faptul cǎ se angajează sǎ plătească la acel termen. De asemenea, acest document conţine data emiterii şi semnătura celui care o emite.

b) Creditul bancar - participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi la modul general, de un agent nebancar (producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi banca, pe de alta. Acest tip de credit prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparative cu cel comercial, întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economicǎ. Între creditul comercial şi cel bancar existǎ o puternicǎ legătură, în sensul cǎ uneori creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport al acordării unui credit comercial.

c) Creditul obligatar constituie o formǎ a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni, bonuri de tezaur), în scopul acoperirii deficitului bugetar. În economiile moderne, creditul obligatar deţine o pondere importantǎ, care se măsoară ca pondere a datoriei faţǎ de produsul intern brut.

d) Creditul ipotecar reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în special în mediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural). Importanţa creditului ipotecar provine din aceea cǎ permite mobilizarea capitalurilor disponibile pe termen lung.

e) Creditul de consum - este creditul folosit la vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţǎ îndelungatǎ-poate fi vorba de bunuri electrocasnice, mobilier, automobile, etc. şi poate fi acordat pe termen scurt sau mijlociu.

În urma enumerării succinte a acestor mari categorii de credite este necesar de subliniat unele aspecte ce le reunesc sau le deosebesc. Două dintre aceste categorii de credite, creditul comercial şi creditul obligatar, presupun obligaţiile directe între debitor şi creditor, posibile a fi desfăşurate în sfera băncilor, de la început până la sfârşit.

Celelalte categorii de credite, creditul bancar, creditul ipotecar şi creditul de consum, presupun desfăşurarea unor raporturi de credit complementare intermediare prin bănci.