Salariul - venit fundamental stimulativ al forței de muncă

INTRODUCERE

În multe ţări ale lumii, dezvoltarea managementului resurselor umane trece printr-o profundă schimbare, în conformitate cu strategiile în domeniul salarizării, care servesc drept fundament pentru elaborarea politicilor salariale, private în general, ca instrumente specifice, operaţionale de realizare a obiectivelor strategice. Politicile salariale constituie din acest punct de vedere, un ansamblu de decizii de acţiune direcţionale privind obiectivele pe care orice organizaţie şi le propune în domeniul salarizării, precum şi mijloacele de realizare a acestora. Dezvoltarea unei politici salariale sau abordarea pe baze ştiinţifice a acesteia este o activitate complexă care impune luarea în considerare a tuturor laturilor de esenţă ale salariului, a sarcinilor şi funcţiilor de bază ale acestuia, a corelaţiilor acestuia cu cele mai diferite variabile economice şi sociale, precum şi a implicaţiilor acestora asupra tuturor intereselor, de cele mai multe ori divergente ale agenţilor economici.

“Precizăm că nu este suficient să utilizăm un sistem sofisticat, oricare ar fi acesta. Trebuie, inainte de toate, să definim o politică a remunerării, ea însăşi componentă a politicii generale a întreprinderii. Sistemele şi tehnicile nu vor putea niciodată să suplinească absenţa politicii”.(Dimitri Weiss)

În ţara noastră, după cum se apreciază în unele publicaţii de referinţă, datorită faptului că încă nu s-au modificat simţitor sistemele de salarizare, că firmele nu şi-au creat încă o politică proprie în materie de remunerare a muncii, salariul nu operează încă, în mod corespunzător pe piaţa muncii şi îşi îndeplineşte defectuos funcţiile sale de recompensare a muncii, de echilibru economic şi social. În perioada actuală, numai o parte din agenţii economici au dovedit preocupare pentru stabilirea de criiterii specifice pentru evaluarea performanţei profesionale individuale a personalului. De regulă şi aceştia s-au limitat la evaluarea rezultatelor în muncă şi cele de comportament.

În România, lipsa unor prevederi unitare privind salarizarea în sistemul bugetar a condus la apariţia a tot felul de situaţii care au depăşit demult pragul normalului. Există, aşadar, pericolul iminent al apariţiei disputelor între diferite categorii de salariaţi, ceea ce este mult mai grav decât încercarea de a aduce un minim de echitate în ceea ce priveşte salarizarea. În lipsa unei astfel de legislaţii unitare au apărut o multitudine de legi care, separat, au condus la o situaţie de-a dreptul gravă, cu discrepanţe majore în privinţa salarizării în sistemul public.

Ca remediu la această situaţie de-a dreptul inechitabilă, s-a conturat şi urmează a se definitiva ceea ce are să se numească Legea unică a salarizării.

Potrivit noilor reglementări, salariile mici vor avea o creştere mai accelerată (exponenţială) iar retribuţiile mari vor fi îngheţate pentru un timp. Raportul între salariul de bază minim brut pe economie şi salariul de bază maxim al personalului plătit din fondurile publice va fi de 1 la 15, la aceasta ajungându-se pe parcursul a trei ani. Astfel, cel puţin teoretic, bugetarii care au în prezent un salariu de 600 lei ar putea avea 1.200 sau chiar şi 1.800 lei, în 2012, Salariul de bază va fi principalul element de câştig salarial, acesta incluzând şi sporurile cu caracter general.

O altă modificare importantă care poate apărea odată cu intrarea în vigoare a noii legi este cea referitoare la sporuri, care nu trebuie să depăşească 30% din salariul de bază, acordarea acestora fiind făcută doar în condiţii speciale. Salariul de bază ar trebui să devină principalul element atunci când se stabileşte venitul lunar al unui bugetar, sporurile cu caracter general fiind incluse aici. Dezbaterile legate de legea unică pentru salarizarea bugetarilor sunt abia la început astfel încât pare să fie cale lungă pâna vom putea afla şi înţelege toate necunoscutele acestei ecuaţii care îmbracă forma salariului unic.

Capitolul I. Salariul – venit fundamental

1.1. Geneza noţiunii de salariu

În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important. Termenul ca atare este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic.

Salariul a cunoscut numeroase schimbări în ceea ce priveşte mărimea, însemnătatea şi formele de realizare. Esenţa şi dinamica salariului decurg desigur, în mod direct din economia de schimb.

De-a lungul secolelor, noţiunea de salariul şi-a modificat şi diversificat semnificaţia.

În decursul timpului concepţia despre muncă şi salariul a evoluat. În Antichitatea greacă şi romană oamenii liberi se consacrau artelor, sportului, activităţilor politice iar munca în sensul în care o percepem astăzi era lăsată pe seama sclavilor, fiind considerată o umilinţă, o tortură.

În Evul Mediu - creştinismul priveşte munca ca pe o pedeapsă pentru păcatul originar din cauza căruia Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai şi condamnaţi să-şi câştige existenţa cu sudoarea frunţii, munca fiind considerată ca o pedeapsă.

În ţările în care spre sfârşitul Evului Mediu apar curentele reformatoare în religie – protestantismul, calvinismul – are loc o răsturnare a concepţiilor anterioare despre muncă promovându-se sacralizarea acesteia. Prin muncă se caută şi se aşteaptă semne pentru mântuirea oamenilor. Potrivit acestei concepţii profitul nu poate servi plăcerilor – opere ale Satanei, el trebuind să fie reinvestit. Lenea, consumul fără muncă sunt privite ca un păcat.

O consecinţă logică a noilor orientări în care s-a răspândit reforma a constat în faptul că „cel care trebuie respectat nu mai este săracul ci cel care munceşte” (G. Abraham Frois).

Secolul XVIII în Anglia şi apoi în Franţa este marcat de creşterea populaţiei, dezvoltarea agriculturii, începuturile industrializării, dezvoltarea mijloacelor de transport, ceea ce a condus la apariţia clasei întreprinzătorilor şi răspândirea muncii salariale. Suprimarea în Franţa în anul 1791 a corporaţiilor care deveniseră o frână în dezvoltarea industriei avea să permită fiecăruia să-şi aleagă singur profesia.

Proprietatea privată a fost proclamată „inviolabilă şi sacră” prin Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului adoptată în Franţa anului 1789. În mod logic, în aceste împrejurări de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, întemeietorii economiei clasice, au putut să-şi formuleze teoriile în baza cărora munca este considerată fundamentul valorii.

Clasicii economiei politice considerau salariul un venit ce recompensează munca, mărimea acestuia oscilând în jurul nivelului natural. Substanţa salariului şi mărimea lui erau explicate prin ceea ce economiştii clasici - au numit teoria costului formării resurselor de muncă. Într-o asemenea optică, salariul este definit ca sumă de bani prin care se asigură strictul necesar pentru întreţinerea salariatului şi a familiei sale.