Teorii monetare contemporane

Între numeroasele definiţii care s-au dat monedei de-a lungul timpului, în stiinţa economică de specialitate s-au conturat trei definiţii care reflectă cel mai bine noţiunea de monedă. Pe de o parte moneda poate fi privită ca o instituţie ce caracterizează economia de schimb; ca un element al economiei care îndeplineşte anumite funcţii specifice, iar pe de altă parte moneda mai poate fi privită ca un bun economic al cărui proprietaţi sunt total diferite de cele ale altor bunuri. Trebuie să precizăm că aceste trei modalitaţi de definire ale monedei sunt complementare, pentru că fiecare dintre ele exprimă anumite ipostaze ale monedei şi ale intervenţiei acesteia în economie.

Într-o economie complexă în care deciziile agenţilor economici nu se adoptă centralizat ci în mod separat, moneda este unicul instrument de schimb, cu ajutorul căreia se tranzacţionează toate celelalte bunuri.

Dacă însă avem o economie de autocomsum unde nevoile unei comunităţi sunt satisfacute prin munca unui grup de oameni aflaţi sub controlul unei autorităţi centrale, utilizarea monedei nu este necesară. Această necesitate este întâlnită în cadrul economiei de schimb. Există, teoretic, situaţia în care o economie de schimb poate funcţiona şi fără utilizarea monedei, când agenţii economici recurg la relaţii de schimb în natură , adică trocul, fără a se utiliza moneda ca mijloc de schimb. Însă, această formă de schimb este neraţională iar recurgerea la monedă reprezintă momentul esenţial al aşezării funcţionării economiei de schimb pe baze raţionale.

Ţinând seama cele arătate, se poate formula definiţia instituţională a monedei prin care moneda este instrumentul de schimb care permite achiziţionarea imediată a tuturor bunurilor, serviciilor şi titlurilor, fără costuri implicate de efectuarea tranzacţiilor şi de aşteptare, şi care îşi conservă valoarea între două acte de schimb. Ea este un fenomen social, pentru că se bazează pe încrederea agenţilor economici în sistemul care a produs-o şi care o menţine în funcţiune.

Cea de-a doua definiţie a monedei, definiţia funcţională, pare doar să o completeze pe prima, şi aceasta pentru că permite precizarea funcţiilor pe care moneda le îndeplineşte în cadrul economiei de schimb şi anume: funcţia de finanţare a economiei, funcţia de mijloc de rezervă şi cea de etlon de valoare.

În realitate, însă, aprofundarea funcţiilor monedei conduce la o definiţie a acesteia mai cuprinzatoare decât definiţia instituţională şi anume aceea prin care moneda este instrumentul de schimb universal, a cărui existenţă prealabilă este condiţia schimbului. Deţinerea sa raţional justificată de necesitatea scindării trocului, precum şi de necesitatea efectuării schimbului în condiţi de incertitudine. Utilizarea monedei ca etalon duce la simplificarea sistemului preţurilor relative, sistem care se modifică din cauza acţiunii factorului monetar.

Abordarea monedei prin prisma proprietăţilor acesteia trebuie mai întâi facută prin explicarea acestora, şi anume:

-elasticitatea monedei este nulă; adică nu există nici o posibilitate de producere de mai multă monedă printr-un mecanism de reglare a factorilor ce acţionează în sectorul monetar. Moneda este un bun rar, a cărui producţie nu este determinată de cererea agenţilor economici.

-elasticitatea de substituţie a monedei este nulă; adică în cazul în care cantitatea de monedă este insuficientă, nu există nici o posibilitate de înlocuire a acesteia cu alte bunuri sau active.

-în cazul în care cantitatea de monedă este insuficientă este imposibil să se obţină creşterea valorii reale a monedei prin scăderea preţurilor.

Cea de-a treia definiţie a monedei consideră că aceasta este bunul a cărui valoare este cea mai stabilă şi care prezintă o superioritate absolută asupra tuturor celorlalte bunuri în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare şi minimizare a riscurilor. Aceasta este motivul penru care moneda este acceptată întotdeauna în schimbul oricărui alt bun (vezi Cerna S., [2000, pag. 14]).

După cum am mai menţionat aceste trei definiţii nu se exclud una pe alta, ci reflectă doar unele aspecte diferite ale monedei, relevând, astfel complexitatea acesteia.

1.2 Esenţa, rolul şi funcţiile monedei

În economia de schimb, moneda joacă rolul instrumentului unic al tranzacţiilor, de mijloc de rezervă şi de etalon de valoare.

Funcţia monedei de instrument de schimb

Această funcţie poate fi relevată prin analiza caracterului rolului monedei de mijloc de circulaţie a marfurilor, fie prin analiza rolului de finanţare pe care moneda îl joacă în calitatea sa de mijloc de achiziţionare a bunurilor.

Într-un anumit sens, toate bunurile sunt instrumente de schimb, căci bunurile sunt mijlocul şi scopul ultim al schimbului. Autorii clasici au susţinut că moneda este un simplu “val”, care maschează tranzacţiile reale efectuate cu bunuri. Orice agent economic poate considera, de fapt, că titlurile, stocurile de bunuri pe care la deţine sunt, într-un fel sau altul , instrumente de schimb.

Cu toate acestea, într-o economie monetară, ipoteza că toate bunurile sunt instrumente de schimb nu este foarte exactă. În cazul trocului acesta este adevărat. Însă, în economia monetară “trecera” prin faza monetară este indispensabilă. După cum s-a spus “moneda cumpără bunul, însă pe nici o piaţă cât de organizată ar fi aceasta bunurile nu cumpără moneda”.

Din cele menţionate, rezultă că moneda constituie condiţia de acces la piaţă. Este normal să se afirme că existenţa prealabilă a aumitor disponibilitaţi băneşti condiţionează efectuarea unor tranzacţii reale, indiferent că tranzacţiile respective privesc bunurile de consum sau bunurile de investiţii. Aceasta reprezintă funcţia de finanţare a monedei.

Adică, orice agent economic care vrea să intre pe piaţă trebuie să dispună de o cantitate corespunzătoare de monedă sau în caz de amânare a plătii, de capacitate de a-şi procura cantitatea de monedă respectivă. Această afirmaţie este valabilă atât pentru piaţa bunurilor de consum cât şi pentru piaţa bunurilor de investiţii, indiferent care ar fi condiţiile de echilibru macroeconomic. Teoreticienii economiei reale precizează veniturile permit consumul şi economisirea, iar economiile finanţează investiţiile. Teoreticienii monedei arată ca moneda este cea care finanţează toate genurile de cheltuieli, indiferent că sunt cheltuieli de consum , cheltuieli de investiţii sau cheltuieli pentru achiziţionare de titluri ca mijloace de plasare a economiilor. Veniturile populaţiei se realizează sub formă bănească, iar efectuare de cheltuieli de consum şi de investiţii necesită acumularea de disponibilitaţi de către aceştia.

Aceste disponibilităţi băneşti pot fi obţinute printr-un transfer de mijloace de plată de la agenţi ai economiei: salariile plătite de întreprinderi procură monedă angajaţiilor; prin cumparările de bunuri de consum , aceştia din urmă retransferă la întreprinderi o parte din disponibilităţile respective; cumpărările de titluri efectuate de persoanele ce economisesc procură monedă necesară întreprinderilor care emit aceste titluri, etc. Acesta nu înseamnă că titlurile în final bunurile sunt cele care se schimbă unele pe altele şi că moneda joacă doar rolul de intermediar. Căci moneda poate fi obţinută şi dintr-o nouă emisiune, nu numai prin transfer de la agenţii economici, iar această monedă nouă are puterea de a cumpăra bunuri, la fel ca şi moneda existentă în circulaţie.

În concluzie, într-o economie monetară moneda este instrumentul de schimb cu caracter universal, a cărui existenţă reprezintă condiţia pentru a putea efectua cheltuieli. Ea este, prin natura sa, diferită de bunurile al căror schimb îl permite.