Uniunea Europeană și Necesitatea Reformei Instituționale

Introducere

Motivaţia alegerii acestei teme rezultă din convingerea asupra nevoii recunoaşterii rolului deosebit de important al instituţiilor şi aranjamentelor instituţionale în procesele de schimbare socială, economică şi politică în special în Uniunea Europeană.

Instituţiile sunt influenţate de obiective politice şi sunt constituite în aşa fel încât să le fie de folos. Rolul instituţiilor Uniunii Europene nu este cel de a administra o entitate politică, ci de a o întări.

Părerile că instituţiile europene nu funcţionează eficient, că încă nu sunt capabile să facă faţă tuturor problemelor economice şi sociale majore şi că nu se pot adapta rapid lumii în schimbare au o oarecare vechime, le fel si nevoia, dar mai ales ideea unei reforme instituţionale complete nu este una de actualitate.

Reforma instituţională ce are loc în Uniunea Europeană a devenit necesară din cauza a două motive: creşterea numărului statelor membre şi adâncirea Uniunii Europene.

Ideile de bază pe care era construit sistemul instituţional comunitar, au continuat a fi multă vreme cele ale vechii Comunităţi de şase membri, motiv pentru care structura instituţională îşi agrava problemele pe măsura aderării altor state. Încă din 1990, problema principală a Uniunii a constituit-o revizuirea Tratatelor Constitutive în vederea realizării unei reforme temeinice.

Sistemul de Tratate existent era nesatisfăcător juridic şi politic. Tratatele Uniunii Europene de la Amsterdam şi Nisa nu au răspuns nici ele în totalitate nevoii de democraţie şi eficacitate cerute de către popoarele UE.

Adoptarea unei Constituţii ar însemna federalizarea Europei, ceea ce ar implica schimbări radicale, cu consecinţe majore pentru Uniunea Europeană, statele membre şi cetăţenii Uniunii. În cardul acestor schimbări, putem aminti cele din sistemul de drept comunitar, procedura legislativă, funcţia executivă, sistemul instituţional, dar şi realizarea unui nivel mai înalt al protecţiei juridice referitoare la drepturile omului.

Motivele principale care anunță elaborarea unei Constituţii europene trebuie căutate în necesitatea creşterii eficacităţii, transparenţei şi a vocaţiei democratice a instituţiilor UE, a simplificării şi clarificării procedurilor sale decizionale; garantării juridice la nivelul UE a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Constituţia ar reprezenta, în acelaşi timp, un răspuns legitim la multitudinea de probleme nerezolvate prin reformele de la Maastricht, Amsterdam sau Nisa.

Puterea de acţiune a Uniunii Europene demonstrează că nu avem de-a face cu o organizaţie internaţională tipică a cărei construcţie s-a încheiat, ci cu una aflată într-o permanentă evoluție. De aceea, noul Tratat Constituţional trebuie să-i garanteze acesteia capacitatea de a se adapta şi schimba în viitor.

În ceea ce priveşte România, ea a trebuit să-şi declare intenția de a face reformele necesare pentru a putea deveni stat membru. Acest lucru a conturat o transformare a întregii structuri economice, sociale şi politice a ţării.

Ca urmare a procesului de aderare la Uniunea Europeană, România a trebuit să-şi revizuiască întreaga rețea instituţională pentru a putea fi în stare să facă faţă cerințelor de adoptare şi implementare a acquis-ului comunitar şi ulterior provocărilor specifice statutului de stat membru.

Capitolul întâi al lucrării expune principalele contribuţii ale economiştilor, politologilor şi sociologilor de marcă în perioadele activităţii instituţionale. Se pare că în perioada de început instituţionaliştii din economie au acţionat de pe poziţia de oponenţi, dar şi critici ai acestui curent.

Cel de-al doilea capitol este dedicat analizei cauzelor care au impus reformarea instituţionale comunitare. În acest capitol am încercat, printr-o argumentare sugestivă, sa explicăm că extinderea Uniunii şi adâncirea procesului de integrare spre sunt motivele inițiale pentru care Uniunea Europeană a fost nevoită să-si adapteze structura instituţională pentru a primi noi membri, şi pentru a deveni o Uniune Politică.

Capitolul al treilea, tratează principalele perspective de reformare a instituţiilor europene cu o concentrare pe: reformarea sistemului instituţional european pentru a răspunde cât mai bine noilor provocări şi necesităţi; reprezentarea imparțială a statelor membre în instituţiile Uniunii şi şi încercarea de a le răspunde noilor cerinţe; debirocratizarea şi creşterea eficienţei activităţii instituţiilor europene; democratizarea şi reformarea modului prin care se iau deciziile în instituţiile europene şi apropierea lor de cetăţeanul şi poporul european.

Ultimul capitol prezintă procesul de reformare şi pregătire instituţională a României în vederea alinierii la standardele cerute de Uniunea Europeană. Am încercat evidenţierea: importanţei instituţiilor în reforme şi implicit reforma instituţională ca parte constitutivă a acestora; procesului general de schimbare şi transformare instituţională, în contextul reformelor complexe ale tranziţiei la economia de piaţă din Europa Centrală şi de Est. Contrar celor invocate de economiştii neoclasici în legătură cu existenţa unei reţete sigure de creare a mecanismelor şi instituţiilor de piaţă, subliniez aici nu doar complexitatea procesului de schimbare instituţională, dar mai ales caracterul neuniform al indicatorilor şi rezultatelor sale.

În finalul lucrării tras concluziile, care vin să schițeze importanţa reformei instituţionale în Uniunea Europeană în contextul mutaţiilor profunde care au alcătuit procesul de integrare. Opinia centrală pe care am insistat este aceea că dacă un aranjament instituţional supravieţuieşte pe termen lung şi tinde spre statornicie, atunci este negreşit să spunem că această structură de impuneri şi stimulente reprezintă mijlocul prin care acea comunitate de oameni s-a priceput să îşi atingă scopurile îndreptățite.

Pentru ca această structură instituţională se dovedeşte să fie cel mai potrivit mijloc pentru atingerea celor mai dorite rezultate, dar şi să poată fi considerată drept eficace, ar trebui să îi acordăm timpul necesar înfăptuirii tuturor reformelor, dar şi timp ca rezultatele acestora să apară.

Capitolul 1: Instituţionalismul şi instituţiile – abordări doctrinare

1.1.2. Definirea instituţiilor:

Răspunsul cel mai potrivit la întrebarea „Ce sunt instituţiile?" depinde în primul rând de contextul în care folosim această noţiune. Douglass North arată că "instituţiile reduc incertitudinea prin furnizarea unei structuri stabile vieţii de zi cu zi”. În această concepţie, instituţiile funcționează cu rolul de ghid în interacţiunea umană.

Este unanim recunoscut că, în special în abordarea austriacă, instituţiile au un rol determinant în explicarea procesului de piaţă, drept clasă distinctă de fenomene descrise de Adam Ferguson (şi devenită definitorie pentru paradigma Hayekiană): human action, but not human designed. De altfel, această definire a instituţiei sociale îşi are originea în tradiţia economică austriacă, potrivit căreia „instituţiile reprezintă cristalizarea socială a comportamentului uman în acord cu regulile”.

Un criteriu de clasificare a instituţiilor, propus de O. Williamson , este cel ierarhic, prezentat în figura 1.

Fig. Nr. 1: Clasificarea instituţiilor conform criteriului ierarhic:

Nivelul ierarhic Exemple Efect Frecvenţa modificării

Nivelul 1:

Instituţiile asociate structurii sociale a

societăţii Majoritatea instituţiilor informale - tradiţiile, obiceiurile. Definesc felul în care societatea se autoreglează Rezistenţă în timp (modificări pe parcursul a 100- 1000 ani, deşi pot interveni schimbări rapide în condiţiile unor şocuri şi crize profunde)

Nivelul 2:

Instituţiile asociate "regulilor de joc" Majoritatea instituţiilor formale care definesc drepturile de proprietate şi sistemul juridic. Definesc întreg mediul instituţional Orizont relativ îndelungat de acţiune (10 - 100 ani)