Utilizarea jurisdicțiilor offshore

I. Paradisurile fiscale

Paradisurile fiscale joacă un rol cheie în accentuarea mişcării de capitaluri şi alcătuirea unor reţele complexe de tranzacţii şi interacţiuni între state, companii multinaţionale, persoane fizice foarte bogate şi indivizi obişnuiţi. În ultimii 5 ani, controversatul termen paradis fiscal s-a transformat în mult mai preţiosul centru financiar offshore. Astăzi, secţiunea offshore a finanţelor internaţionale (există aproximativ 5,2 trilioane USD- investiţii acumulate în aceste zone) constituie o verigă-cheie a operaţiunilor curente ale corporaţiilor multinaţionale, instituţiilor bancare, profesioniştilor financiari şi chiar a companiilor mijlocii si mici.

Termenul „offshore” nu are o definiţie exactă, însă reflectă faptul că cea mai mare parte a jurisdicţiilor cu fiscalitate redusă sunt state insulă (offshore=dincolo de ţărm, în larg). În ciuda acestui lucru, juristicţiile offshore nu sunt în mod obligatoriu insule, deşi o mare parte din ele sunt teritorii insulare. În plus, nu există o definiţie unanim recunoscută a centrelor financiare offshore. Simplificând, această noţiune caracterizează jurisdicţiile cu fiscalitate minimă/redusă şi care sunt în afara controlului statelor dezvoltate ce exercită o presiune fiscală intensă.

La începutul anilor ’80, Ministerul Finanţelor din Franţa a solicitat o lucrare de documentare asupra paradisurilor fiscale, concretizată în Raportul Gordon - publicat în 1983. Potrivit Raportului Gordon, „paradisul fiscal este orice ţară care este considerată ca atare şi care se vrea astfel”. Definiţiile date paradisurilor fiscale nu sunt în întregime satisfăcătoare; se mai poate propune abordarea conceptuală aparţinând lui Roger Brunet: „Se numeşte paradis fiscal un teritoriu în care persoanele fizice sau societăţi au impresia de a fi mai puţin impuse decât altundeva”.

Din 1980, numărul zonelor offshore s-a dublat, ajungând de la aproximativ 30 la peste 60 de teritorii. Multe dintre ele sunt teritorii dependente ale coroanei britanice sau foste colonii, fiind în general în aria de influenţă a marilor puteri financiare occidentale.Anonimitatea şi regimul fiscal prietenos practicate de aceste state sunt atragătoare nu numai pentru profesioniştii planificării fiscale internaţionale, ci şi pentru speculatorii şi infractorii internaţionali, mai mult sau mai puţin versaţi. Paradisurile fiscale deţin aproximativ 50% din activele aflate în circuitul internaţional (raportul FMI- 2000) , iar aproximativ 1/3 din PNB-ul global şi ½ din fluxurile financiare internaţionale trec la un anumit moment prin acest tip de jurisdicţii (Prem Sikka, 2003).Zonele offshore sunt considerate o ameninţare la adresa sistemului financiar global deoarece permit o mai mare flexibilitate în întocmirea situaţiilor financiare, iar băncile offshore sunt mai vulnerabile decât cele onshore în faţa riscului de schimb şi a insolvabilităţii Ele pot facilita evaziunea fiscală şi pot acoperi manevrele regimurilor politice autoritare.Se estimează că valoarea cumulată a câştigurilor din taxe obţinute de cele 70 de jurisdicţii offshore ale lumii este de aproximativ 200 mld. anual

1.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale

Naşterea paradisurilor fiscale are o istorie complexă. Unele ţări precum Elveţia, au o lungă istorie în păstrarea secretului bancar, pe când altele (Bahamas, Liechtenstein, Montevideo, Delaware, Jersey) au dorit să le imite pe cele mai dezvoltate. Alte state (Liberia, Panama) au excelat prin oferirea de canale de refulare de sub presiunile reglementărilor legale din zonele onshore, iar altele au apărut ca rezultat al rivalităţilor dintre state şi al unor interpretări noi asupra legilor fiscale.

O parte din insulele din largul coastelor europene sau nord-americane au devenit clasicele centre financiare offshore (OFC-Offshore Financial Center). Ele erau caracterizate de taxe foarte mici/inexistente, prosperând pe baza afacerilor din zonele învecinate cu taxare ridicată. Dacă la început denumirea a provenit de la poziţionarea acestor centre financiare, termenul defineşte acum şi jurisdicţiile continentale, precum Luxemburg, Andorra, Monaco etc.

Începând cu anii 1920, companiile americane,britanice şi scandinave, au utilizat Panama şi Liberia pentru a-şi înmatricula vasele. În aceste condiţii (de schimbare a „rezidenţei” şi „domiciliului”), firmele evitau plata impozitului pe profitul activităţii lor, precum şi reţinerea la sursă a dividendelor plătite către eventualii acţionari nerezidenţi.

La sfârşitul anilor ’80, un expert al firmei de consultanţă Coopers&Lybrand din Londra redactează aşa-numitul Raport Gallagher. Fiind un precursor al mulţimii de rapoarte privitoare la centrele financiare offshore, Raportul Gallagher abordează doar 5 OFC-uri,teritorii dependente din zona Caraibelor, scoţând la iveală atât punctele slabe ale acestora, cât şi cele forte. Cele mai mari aprecieri le-a primit Insula Cayman, urmat de BVI şi de Turks şi Caicos. Celelalte două state , Anguilla şi Montserrat, au fost însă criticate. Vedeta studiului, Insula Cayman, a fost inclusă în eşalonul de top al centrelor offshore, alături de insula Channel, Bermuda şi Insula Bărbatului. La randul ei, BVI a fost apreciată pentru legislaţia flexibilă, fiind văzută ca un deschizător de drumuri. Turks şi Caicos au fost sfătuite de Marea Britanie să-şi diversifice portofoliul de produse offshore pentru a atrage instituţiile financiare reputabile ale lumii (această ţară gazduieşte în prezent în special companii de asigurări captive şi trusturi).

Economiile paradisurilor fiscale diferă ca mărime, caracteristici şi bunăstare materială de economiile celorlalte ţări. J.Hines a încercat să estimeze printr-o funcţie de regresie ce determină nivelul creşterii economice (pe o bază de date cuprinzând 119 ţări).Rezultatele obţinute indică faptul că economiile unor ţări mai mari şi mai bogate s-au dezvoltat mai rapid decât cele ale altora în perioada 1982-1999. Astfel, se poate demonstra şi statistic că performanţa economică a paradisurilor fiscale între 1982 şi 1999 nu poate fi atribuită în principal mărimilor sau a nivelurilor iniţiale ale veniturilor.