Utilizarea paradisurilor fiscale - între evaziune și fraudă fiscală

Introducere

Economiile naţionale evoluează într-un spaţiu tot mai larg concomitent cu extinderea fenomenului numit globalizare. Amprenta globalizării asupra economiilor naţionale trebuie considerată din ce în ce mai serios, fiind necesară adaptarea continuă a mecanismelor economice, sociale şi politice, la „mersul” evenimentelor internaţionale. Efectele interacţiunilor dintre economiile naţionale, în procesul general al globalizării sunt dintre cele mai diverse şi nu întotdeauna pozitive. Unuia dintre aceste efecte îi suntem contemporani: criza financiar - economică. Nu doar în această perioadă, rolul finanţelor este unul determinant. Acum, mai mult ca oricând, „intervenţia” statului pe piaţa financiară şi economică poate fi decisivă în ce priveşte „calmarea” derapajelor. Ori, fără resurse financiare, însăşi acţiunea intervenţionistă a statului este pusă sub semnul întrebării, şi implicit atingerea scopului acţiunii: stabilizarea macro economică.

Volumul resurselor statului (veniturile publice) este condiţionat de: mărimea produsului intern brut, nivelul cheltuielilor publice, factorii monetari şi demografici, factorii sociali şi politici, etc. În ce ne priveşte, considerăm că, şi evaziunea fiscală reprezintă o resursă importantă pentru veniturile publice. „Socialul”, ca sumă a relaţiilor dintre stat şi cetăţeni săi, influenţează mărimea resurselor statului datorită faptului că, procesul de constituire a resurselor este dependent de sistemul de impunere. Impunerea nu se realizează la întâmplare ci, pe baza unor principii recunoscute şi, adesea, legiferate. Unul dintre aceste principii se referă la echitatea fiscală, adică, stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de capacitatea contributivă a contribuabililor.

Cu toate că, până în prezent nu a fost descoperită „piatra filosofală” care să rezolve problema impunerii fiscale, într-un cadru de echitate absolută, considerăm că prin această lucrare de cercetare, să ne aducem modesta contribuţie la îmbunătăţirea acestui sistem. În lumea modernă nu există sisteme fiscale perfecte, lipsite de inechităţi, însă, perfecţionarea lor în această direcţie reprezintă un deziderat al statelor moderne.

În peste 25 de ani de practică în domeniul fiscal ne-am aflat în miezul „confruntării” dintre contribuabilii cu sistemul de reglementare fiscal. Astfel, am constatat o mare carenţă în „gândirea” guvernelor aflate la putere în ce priveşte inventarierea resurselor. Soluţiile de sporire a veniturilor publice au fost „găsite” mai ales în creşterea presiunii fiscale, şi mai puţin în reducerea fenomenului

evazionist, ori, astfel de decizii au generat o serie de inechităţi în plan social.

Pe parcursul acestor ani, am observat că fiscalitatea pare să fie un şir nesfârşit de enigme şi dileme, adesea dificil de soluţionat, a căror efecte sunt în măsură să producă distorsiuni sistemice majore în plan economic, social sau politic.

De ce ? Pentru că, în frecvente cazuri, statul nu este în măsură să-şi încaseze în integralitatea lor veniturile care-i aparţin iar contribuabilii nu reuşesc să stabilească o „comunicare” corectă, pragmatică şi eficientă cu instituţiile statului, în cadrul raporturilor fiscale.

Pentru cetăţeni, enigma sistemului de impunere rezidă din depersonalizarea impozitelor, dublată de repulsia generală faţă de obligaţia de a plăti fără a beneficia de o contraprestaţie. Dilema se referă la „starea” de opozabilitate a celor două părţi: statul îşi propune să încaseze venituri tot mai mari iar cetăţenii-contribuabili îşi doresc să plătească cât mai puţin. Aceasta indice sentimentul de inechitate în rândul contribuabililor care se consideră furaţi, ori de câte ori statul îşi „bagă mâna” în buzunarul lor pentru a le „dijmui” veniturile pe calea impozitelor. Cele de mai sus relevă oportunitatea cercetării.

Originalitatea derivă cel puţin din următoarele considerente:

- evaziunea fiscală, a fost „măcinată” mărunt şi „cernută” prin „sitele” dese ale unor minţi de excepţie, lăsându-ne puţine soluţii inovatoare în acest domeniu, şi totuşi , am identificat mai ales carenţele definitorii ale conţinutului economic;

- principiul de echitate fiscală nu s-a „bucurat” (din partea teoreticienilor şi mai ales a artizanilor sistemului fiscal), cel puţin până la ora actuală, de o atenţie adecvată importanţei lui, motiv pentru care am apreciat că este un ”teren” potrivit pentru a dezvolta concepte şi analize, prin valorificarea

cunoştinţelor teoretice şi practice acumulate;

- evidenţierea legăturii de interdependenţă dintre fenomenul de evaziune fiscală şi principiul de echitatea fiscală a reprezentat o altă provocare, având un caracter de noutate absolută;

- protecţia socială exercitată de stat, pe seama cheltuielilor publice iscă, nu doar nemulţumiri ci, mai ales inechităţi şi discrepanţe tot mai evidente în plan economic şi social; Pornind de la această realitate, am gândit un sistem alternativ de protecţie socială generat de sistemul de impunere a veniturilor.

Posibilităţile practice de identificare a evaziunii fiscale în etapa de planificare a inspecţiilor fiscale, modelele economice şi matematice de cuantificare a evaziunii fiscale, metodele de protecţie socială pe seama sistemului de impunere, îmbunătăţirea raporturilor fiscale dintre stat şi contribuabili, măsurile necesar a fi luate pentru creşterea eficienţei inspecţiei fiscale, înfiinţarea tribunalelor fiscale, reprezintă tot atâtea soluţii cu aplicabilitate practică în cadrul sistemului fiscal românesc. Pornind de la realitatea faptului că, principiul de echitate fiscală „apare” doar ca un deziderat şi subiect al dezbaterile politice, adesea populiste despre fiscalitate, fiind „eclipsat”, uneori până la ignorare, de randamentul impunerii, am „simţit nevoia” de a atrage atenţia asupra considerării esenţei acestui principiu: capacitatea contributivă a cetăţenilor – contribuabili. Modalitatea prin care se poate transpune în practică acest principiu poate asigura o altă percepţie a contribuabililor despre sistemul de impunere.

CAPITOLUL 1 : EVAZIUNEA FISCALA. NOTIUNI GENERALE

1.1. Conceptul de evaziune fiscală

Evaziunea fiscală constă în sustragerea de către contribuabili (persoane fizice şi juridice române sau străine) prin diferite căi, în intregime sau în parte, de la plata obligaţiilor fiscale, constând in impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale.

Pentru prima dată după 1989 , evaziunea fiscală a fost definită ca fiind “ sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetelor asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor speciale şi extrabugetare de către persoanele fizice şi juridice române sau străine”.(legea nr.87/ 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicate in MO nr.299/1994)

Oreste Atanasiu a considerat evaziunea fiscală ca totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora cei interesati sustrag o parte sau în întregime din averea lor, obligaţiunilor stabilite de legile fiscale

Se poate spune deci, cu alte cuvinte, că in orice acţiune a subiectului economic, de natură sa diminueze valoarea monetară a plăţilor legale către bugetul statului(şi alte fonduri publice constituite conform legii), se încadreaza la categoria economică numită evaziune fiscală.

Virgil Cordescu arată că, multimea neobisnuită a obligaţiunilor pe care taxele legilor fiscale fac să apese asupra celui mai mare număr de cetaţeni, nu a putut decât să stimuleze, în toate timpurile ingeniozitatea lor sau să favorizeze invenţia procedeelor destinate să eludeze sarcinile fiscale. Cînd sarcinile fiscale apasă prea greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze. Este vechea regulă a lui Sismondi şi anume că impozitul nu trebuie niciodată să puna pe fugă materia pe care o loveşte, el trebuie să fie cu atât mai moderat cu cât aceasta bogaţie este de natură mai fugitivă.

Aceasta este aceeaşi regulă care o găsim şi la Bestiot în “ Sophisme Economique” şi anume că impozitul poate ajunge la acel punct la care dacă adăugam o cifră îi scădem produsul sau, a impune mai mult este a primi mai putin.