Analiza Biomecanică a Mersului la Bolnavi cu Dureri Cronice ale Genunchiului - Studiu de Caz

CAP. 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. Actualitatea temei

Particularitatea recuperării genunchiului în kinetoterapie constă în strânsa interdependenţă între funcţia articulară şi valoarea anatono-funcţională.

Intervenţia la timp a specialistului în kinetoterapie are un rol important în funcţionarea ulterioară a genunchiului.

Mijloacele kinetoterapiei ajută reparaţia anatomică a leziunilor determinate de traumatism, previne instalarea unor deficienţe reziduale, favorizează folosirea capacităţilor restante, substituirea aptitudinilor pierdute cu cele noi, cu scopul de a recupera şi integra bolnavii în viaţa socială, profesională şi familială cât mai rapid.

1. 2 Motivarea alegerii temei

Genunchiul este un complex articular extrem de important în viaţa unui om. Asigurând legătura între segmentul proximal şi distal al membrelor inferioare, are o contribuţie deosebită în repartizarea echilibrată a forţelor între aceste două segmente. Limitarea mobilităţii, asociată cu manifestarea durerii, poate determina afectarea reală a multor activităţi umane, contribuind direct la apariţia invalidităţii şi izolarea persoanei de mediul social, prin scăderea capacităţii de integrare şi comunicare cu mediul. În acest context, la care s-a adăugat şi întâlnirea unor oameni care aveau aceste probleme şi îşi plângeau soarta, neavând dorinţa de a se opera pentru a înlocui articulaţia sau articulaţiile afectate cu proteze, am dorit să contribui cu mijloacele care ar putea sta la îndemâna unui student la kinetoterapie, la completarea unor informaţii care ar putea fi utile în programele de recuperare.

1.4 Obiectivele cercetării

Cercetarea şi-a propus următoarele obiective:

• Consultarea literaturii de specialitate privind particularităţile structurale şi biomecanice ale articulaţiei genunchiului;

• Identificarea posibilităţilor unui kinetoterapeut, existente în ţara noastră, pentru a analiza din punct de vedere biomecanic genunchiul artrozic;

• Analiza unui caz clinic

CAP. 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. Date anatomice generale

2.1.1 Sistemul locomotor

Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului omenesc este numit „aparat locomotor”, iar funcţia complexă a acestuia se numeşte locomoţie. În definirea locomoţiei umane este corect să se pornească de la sensurile mai generale ale acestui termen. Locomoţia nu poate fi numai a corpului în ansamblul său, ci şi a segmentelor lui izolate.

Prin locomoţie umană înţelegem nu numai o deplasare a sa faţă de punctul de sprijin anterior avut pe sol, ci pur şi simplu, o deplasare în spaţiu a unuia dintre segmentele sale faţă de un punct de referinţă. Definiţia locomoţiei se supune, astfel, definiţiei mişcării sau deplasării biologice.

Locomoţia umană este forma cea mai desăvârşită de mişcare a materiei vii, forma care înglobează toate celelalte forme ale mişcării biologice.

Aparatul locomotor al omului este format din oase, articulaţii, ligamente şi muşchi. Acesta este sistemul de bază care formează structura omului şi îi dă acestuia posibilitatea de a se mişca, ceea ce joacă rolul de bază în viaţă.

Mişcarea se realizează cu ajutorul a două mari sisteme: sistemul osos şi sistemul muscular. Muşchii au proprietatea de bază de a se contracta şi de a pune în felul acesta, în mişcare pârghiile oaselor. De aceea, oasele şi îmbinările lor constituie partea pasivă a sistemului locomotor, iar muşchii cea activă.

Structura aparatului locomotor

a. Scheletul corpului uman

Scheletul este reprezentat prin totalitatea oaselor din corp. Părţile acestuia diferă în mod considerabil după forma şi rolul fiziologic. Raportându-le la principalele regiuni ale corpului, distingem: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.

Scheletul capului este alcătuit din neurocraniu, care adăposteşte encefalul şi viscerocraniul care formează oasele feţei.

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste, sterm la care se adaugă bazinul (pelvisul).

Scheletul membrelor. Membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin două oase, omoplat şi claviculă, care formează centura scapulară. Membrul superior este alcătuit din: braţ, antebraţ şi mână.

Oasele coloanei vertebrale şi ale membrelor inferioare îndeplinesc, în principal, funcţia de susţinere. Oasele craniului, ale coloanei vertebrale şi ale cutiei toracice îndeplinesc funcţia de protecţie pentru creier, măduva spinării, plămâni şi inimă.

În schelet se află în jur de 105 îmbinări. Dintre acestea, aproape jumătate sunt articulaţii, reprezentând îmbinările mobile ale scheletului.

Numeroase ligamente consolidează articulaţiile, asigurând cinematica complexă a mişcării reciproce a oaselor de îmbinare a scheletului.

Forţele care apar în corpul omenesc în timpul mişcării şi în procesul muncii au un caracter dinamic, dar în structura sistemului locomotor s-au dezvoltat şi formaţiuni care au rol de amortizare a solicitărilor dinamice (şocuri).

Mişcarea corpului solid se studiază în sistemul de coordonate carteziene, deplasarea arbitrară şi rotaţia corpului în jurul unei axe arbitrare putându-se descompune în câte trei componente.