Influențele psihologice în jocul de handbal

INTRODUCERE

Handbalul, prin specificul său, presupune derularea acţiunilor de joc în mare viteză, limită de timp şi spaţiu, precum şi un consum ridicat de energie din partea sportivilor. Dacă mai adăugăm şi frecventele momente când procedeele tehnicotactice sunt realizate în contact cu adversarul, ne facem o imagine clară despre ceea ce înseamnă condiţia fizică pe care trebuie să o aibă fiecare jucător de handbal.

Din aceste considerente, antrenorul trebuie să prevadă multe ore de pregătire fizică în programul de instruire al unei echipe de handbal, fie că se urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor motrice sau creşterea capacităţii de efort a jucătorilor.

Aptitudinile motrice şi particularităţile morfologice ale fiecărui sportiv joacă un rol important în obţinerea unor rezultate favorabile în întrecerile sportive, pe de o parte, şi creşterea măiestriei sportive, pe de altă parte.

După Dragnea A., citat de Roman C. (2009), aptitudinile „apar ca o rezultantă a interacţiunii dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea subiectului”.

Atenţie mare, în schimb, la felul cum este realizată această pregătire fizică şi, mai ales, cum este concepută refacerea organismului după efortul depus. Sunt multe momentele de joc când organismul sportivilor este suprasolicitat şi există posibilitatea apariţiei unor accidente.

De asemenea, antrenorul trebuie să planifice dezvoltarea corespunzătoare a tuturor grupelor musculare care participă la efectuarea procedeelor tehnice pentru a evita instalarea unor dezechilibre musculare ce pot influenţa calitatea execuţiilor sau chiar postura coloanei vertebrale.

Ajustarea posturală, reglarea tonusului, coordonarea mişcărilor solicitate de activităţile sportive, conduc la o mai bună cunoaştere a corpului şi a disponibilităţilor sale.

În planificarea procesului de instruire trebuie să se ţină cont şi de posibilitatea jucătorilor de a executa procedee tehnice cu un grad sporit de dificultate, ceea ce presupune din partea acestora o bună coordonare şi un simţ al ritmicităţii crescut.

ISTORIC

Cercetările ştiinţifice în domeniul istoriei sportului, precum şi studiile sociologice şi etnografice au de multe ori în centrul atenţiei prezentarea unor jocuri cu mingea, practicate înca din antichitate şi desfăşurate sub forma unei lupte dintre două echipe care îşi dispută mingea pe care trebuie să o lovească, arunce sau să o introducă într-o ţintă fixă.

Mingea, ca obiect de joc, a avut o evoluţie continuă din punct de vedere al dimensiunilor, dar şi din punct de vedere al materialelor din care a fost confecţionată.

Dacă în China antică se folosea pielea, în Imperiul Arab erau folosite fibrele de palmier legate în forma sferică, la azteci o raşină neagră (asemanatoare cauciucului), iar în Malaezia se folosea nuca de cocos.

Nenumărate inscripţii, picturi, sculpturi şi alte vestigii antice amintesc de unele tradiţii la nivel planetar care atestă originile ancestrale pe care le au jocurile cu mingea.

Handbalul este un joc sportiv relativ tânar în comparaţie cu alte discipline, care îţi are originea în Europa la sfâşitul secolului al XIX - lea şi începutul secolului XX prin adaptarea unor jocuri practicate de diferite popoare la sărbători. Sub influenţa jocurilor sportive, apare acest joc de echipă practicat iniţial în 11 jucători.

Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate şi spectaculozitate, bazat pe viteza de deplasare şi de execuţie a jucătorilor, cărora le pretinde o înaltă pregătire atletică, forţă şi rezistenţă, gândire tactică şi o perfectă armonizare în cadrul echipei.

La noi în ţară este menţionat prin 1922 la Sibiu, forma sa iniţială de joc fiind între două echipe a câte 11 jucători, pe un teren ca şi cel de fotbal. În 1928, la Reghin se înfiinţează prima echipă feminină. Din 1926 apar menţiuni despre handbalul în 7, numit «Hazena», în Cehoslovacia şi Iugoslavia; la început, acest handbal redus se practica numai de femei. Dupa 1930, handbalul în 11 patrunde în Moldova, Banat şi Muntenia.

La Jocurile Olimpice din 1936 participă şi echipa ţării noastre, care se clasează pe locul V. În acelaşi an se constituie Federaţia Română de Handbal. În 1947-1948 ia fiinţă campionatul naţional de handbal băieţi şi fete, iar în 1950 se organizează divizia pentru echipe masculine.

Prima mare afirmare ne-o aduce medalia de aur cucerită de fetele noastre la Festivalul Mondial al Tineretului din 1955. Tot fetele devin, în 1956, campioane mondiale la handbal în 11, iar în 1962 şi la handbal în 7.

Echipa masculină cucereşte primul titlu de campioană mondială în 1961. Ultimul an de existenţă al handbalului în 11 este 1963, după care viteza, spectaculozitatea, numărul mare de goluri şi dezvoltarea rapidă a handbalului în 7 înving definitiv. În perioada care a urmat, băieţii noştri ne aduc mari satisfacţii la campionatele mondiale şi Jocurile Olimpice, unde cuceresc medalii de aur, argint sau bronz.

CAPITOLUL I Fundamentarea teoretico-stiinţifică a lucrării

I.1. Obiectul, însemnătatea, sarcinile şi metodele psihologiei

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor psihice, fenomene care constituie o funcţie a creierului, o reflectare a realităţii obiective.

La început, psihologia s-a limitat la studiul celor mai generale legi ale psihicului, constituind disciplina numită psihologie generală. Când însă s-a încercat utilizarea datelor psihologiei pentru îmbunătăţirea activităţii practice în diferite domenii, printre care şi cel al educaţiei, a reieşit imediat necesitatea unei analize psihologice detaliate a fenomenelor concrete în toată complexitatea lor.

Astfel, dirijarea dezvoltării copilului a trebuit să se sprijine pe deosebirile existente dintre copil şi omul adult, promovând cunoaşterea din ce în ce mai precisă a psihicului infantil. Efectuându-se observaţii riguroase şi sistematice asupra copiilor, s-a ajuns la constituirea unei noi ramuri a psihologiei: psihologia copilului, care studiază particularităţile de vârstă ale copiilor şi legile dezvoltării lor.

Psihologia pedagogică este acea ramură a ştiinţei psihologice care studiază modurile de influenţă exercitată asupra dezvoltării psihicului infantil în conformitate cu scopurile educaţiei; psihologia pedagogică studiază,din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-educativ, în condiţiile lui concrete şi cu scopul de a-i spori eficienţa.

Psihologia pedagogică utilizează legile stabilite de psihologia generală şi de psihologia copilului pentru a clarifica unele din condiţiile concrete ale educaţiei. De aceea, mai ales în primele capitole ale lucrării, vor fi tratate şi câteva probleme aflate în domeniul acestor două discipline-în special a psihologiei copilului. Dar psihologia pedagogica nu se mărgineşte la aceasta, ci efectuează cercetari speciale cu privire la fenomenele şi mijloacele care prezintă însemnătate pentru realizarea scopurilor instructiv-educative.