Elaborarea Sistemului de Transmisie Televideo

INTRODUCERE

Tendinţa de bază în dezvoltarea dispozitivelor electronice este trecerea la folosirea regiunii de unde scurte a spectrului de iradiere electromagnetică. Ultimele două decenii se caracterizează prin însuşirea intensă a diapazonului optic. Capacitatea excepţional de mare, a câmpului optic ca purtător de informaţie, o viteză mare de distribuire a semnalelor optice prin canalele de informaţie şi simplitatea îndeplinirii operaţiilor matematice cu câmpurile optice bidimensionale, au determinat un interes esenţial de mare, la folosirea metodelor optice de receptare emisie şi prelucrare a informaţiei în diferite tipuri de dispozitive radioelectronice şi opto-electronice.

Elementul principal din mulţimea de dispozitive existente, care folosesc iradierea optică pentru prelucrarea informaţiei, îl reprezintă vizualizatorul de imagine optică. De aceea, în ultimii ani, se observă o creştere esenţială a nomenclaturii vizualizatoarelor de imagini optice, bazate pe diferite principii fizice şi propuneri constructive.

La momentul de faţă, practic nu-s elaboraţi detectori optici pentru iradierea ultravioletă cu energia E6 eV. În cercetări, în cea mai mare parte, sunt folosiţi fotomultiplicatori cu luminofori pe fotocatod. Alte construcţii, la momentul de faţă nu sânt. De aceea este necesară cătarea materialelor care pot rezolva problema în cauză.

1. VIZUALIZATOARE DE SEMNALE OPTICE

Televiziunea a fost întrevăzută ca posibilitate pentru prima oară de către Campbell Swinton, care a arătat în 1908 că semnalele luminoase transmise secvenţial – cu cel puţin 160 000 de elemente – pot reda suficient de bine o imagine. În acelaşi timp, dacă elementele menţionate sunt baleate destul de rapid, imaginea poate fi reprodusă în mişcare, fără efecte secundare supărătoare.

Realizarea practică a televiziunii s-a făcut însă cu 25 de ani mai târziu, utilizându-se un iconoscop, care alături de succesorul său, orticonul, s-a bazat la transformarea imaginilor optice în semnale electrice, pe efectul fotoemisiv. Din cauză că tehnicile de utilizare nu evoluaseră corespunzător, în televiziune s-au folosit mai întâi materiale fotoemisive, cu toate că fotoconductorii sunt mai sensibili.

Ideea folosirii unui tub fotoconductiv este avansată în 1935 de către Bobitts, dar realizarea vidiconului propriu-zis este anunţată abia în mai 1950 de către Weimer, Forgue şi Goodrich în revista Electronics.

Vidicon este orice videocaptron cu baleaj prin fascicul electronic şi citire directă de pe ţinta fotoconductiva. Primul vidicon de succes utiliza o ţintă dintr-un strat de trisulfură de stibiu depus prin evaporare, strat cu o mare rezistivitate la întuneric şi o bună sensibilitate.

Au mai fost studiate şi alte materiale cum ar fi seleniul amorf , oxizii, sulfurile şi seleniurile de zinc, cadmiu, arsen, stibiu şi plumb. Sa-u mai investigat şi amestecuri din astfel de materiale, însă de importanţă practică s-au remarcat doar trisulfura de stibiu şi oxidul de plumb.

În prezent, la camerele de televiziune color se foloseşte aproape în exclusivitate plumbiconul, realizat cu strat de oxid de plumb. Mai apoi au apărut videocaptroane cu ţintă de siliciu (pentru sistemele de videotelefon).

Se pune întrebarea care sunt limitele televiziunii la nivelele de lumină scăzute.

Ca şi în cazul televiziunii la nivelele de lumină normale, televiziunea la nivel scăzut de lumină a început să-şi găsească aplicaţii în diverse domenii ale activităţii umane, ca medicina şi astronomia, cercetarea submarină, industria şi nu în ultimul rând, în domeniul militar.

Acestea sunt determinate practic exclusiv de sistemele optice şi de tuburile utilizate la convertirea imaginii optice în semnal de televiziune. Transmisia şi prezentarea informaţiei pot urma calea clasică. Limitările primordiale sunt impuse de numărul de cuante utilizabile, de restricţiile impuse la proiectarea sistemului optic de intrare şi de sensibilitatea fotocatodului primar la radiaţia cu lungimea de undă scăzută. Acestea sunt limitările fundamentale în stadiul actual al fabricării fotocatozilor. Limitările secundare sunt cele legate de restul sistemului, unde se impune un compromis între calitatea imaginii videocaptronului sensibilitate cost şi gabarit.

S-au realizat totodată matrici din diode, similare, dar care încorporează şi circuitele de baleaj, obţinute pe acelaşi tip de siliciu. Aceste dispozitive , totalmente integrate, numite uneori şi vidicoane semiconductoare, produc direct la ieşire un semnal video.