Extragerea metalelor prețioase din componente electronice

Introducere

Definiţia componentei electronice: o realizare distinctă, caracterizată de mai multe proprietăţi fizice, cu carcater monolitic (deci fără posibilitatea descompunerii în alte elemente utilizabile în construcţia aparatelor electronice).

Clasificarea lor se poate face după mai multe criterii:

1. Capacitatea de a transforma energia electrică de curent continuu în energie de curent alternativ

2. Natura purtătorilor de sarcină ce participă la conducţia electrică din componentă

Componentele pasive nu permit, numai prin funcţionalitatea lor, transformarea energia de curent continuu în energie de curent alternativ. Ca o consecinţă cu ele nu se poate realiza amplificarea în putere a semnalelor variabile. Exemple: rezistorul, condensatorul, bobina, dioda, etc.

Componentele active permit transformarea energiei de curent continuu în energie de curent alternativ. Această proprietate permite să se obţină amplificarea semalelor variabile în putere. Exemple: tranzistoare, tiristoare, etc.

Componentele electronice, atât cele pasive cât şi cele active, au o varietate foarte mare de forme şi dimensiuni.

La ora actuală datorită miniaturizării, dimensiunile tuturor componentelor electronice s-a micşorat foarte mult, necesitând tehnologii foarte avansate de realizare a plăcilor de cablaj imprimat cât şi de lipire a componentelor.

Există două mari categorii de componente electronice: a. componente electronice cu montare prin inserţie, care se plantează pe circuite de cablaj prevăzute cu găuri pentru lipire (THT = Through-Hole Technology). b. componente electronice cu montare pe suprafaţă, care se plantează pe suprafaţa circuitului de cablaj imprimat (SMT = Surface Mount Technology). Componentele electronice THD au dimensiuni mai mari decât cele SMD şi datorită terminalelor mult mai lungi cu care sunt prevăzute.

În Statele Unite, se estimează că peste 70% dintre computerele și monitoarele aruncate, precum și mai bine de 80% dintre televizoare sfârșesc în gropile de gunoi, în ciuda unui număr tot mai mare de legi - formulate la nivel de state - ce interzic aruncarea echipamentelor electronice, din care se pot scurge în sol plumb, mercur, arsenic, cadmiu, beriliu și alte substanțe toxice. Pe de altă parte, un volum cutremurător de echipamente electronice neutilizate stau depozitate.

Chiar dacă aceste echipamente uzate moral rămân la nesfârșit depozitate în poduri sau în subsoluri, fără să ajungă vreodată într-o groapă de gunoi, și această soluție are un impact indirect asupra mediului.

În afară de substanţe toxice, deşeurile electronice conţin cantităţi semnificative de argint, aur şi alte metale preţioase, care sunt conductori electrici extrem de eficienţi. Teoretic, reciclarea aurului de pe plăcile de baza ale computerelor vechi e mult mai eficientă şi mai puţin agresivă pentru mediu decât extragerea lui din zăcământ, adesea prin activităţi miniere de suprafaţă, care pun în pericol pădurile tropicale virgine.

La ora actuală, mai puţin de 20% dintre deşeurile electronice care intră în fluxul de gunoaie solide sunt colectate prin companiile care îşi fac reclamă că agenţi de reciclare. Totuşi reciclarea, în sistemul actual, e mai puţin benignă decât pare.

În timp ce unii agenţi procesează materialele în idea de a reduce nivelul de poluare şi riscurile la adresa sănătăţii, mulţi alţii le vând unor comercianţi care le expediază în ţările în care legislaţia ecologică e slabă. Pentru oamenii din ţările sursă a acestor aranjamente, e o soluţie comodă, de tipul "ceea ce nu se vede nu există".

Multe guverne, conştiente că deşeurile electronice manevrate necorespunzător periclitează mediul şi sănătatea, au încercat să impună reglementări internaţionale. Convenţia de la Basel, din 1989, un acord încheiat între 170 de naţiuni, cere că ţările dezvoltate să informeze ţările în curs de dezvoltare cu privire la viitoarele transporturi de deşeuri periculoase.

Grupări ecologiste şi multe ţări subdezvoltate au declarat că termenii acestui acord sunt prea vagi şi, în 1995, protestele au dus la formularea unui amendament, cunoscut sub numele de Interdicţia de la Basel, care nu mai permite transporturi de deşeuri periculoase către ţările sărace.

Deşi interdicţia nu a produs încă efecte, Uniunea Europeană a introdus deja aceste cerinţe în legislaţie. De asemenea, UE cere producătorilor să preia o parte din povara distrugerii deşeurilor în condiţii de siguranţă.

Recent, o nouă directiva a UE încurajează "designul ecologic" al produselor electronice, stabilind nivelurile permise de plumb, mercur, substanţe ignifuge şi de alte natură. O altă directiva impune producătorilor să construiască infrastructură necesară pentru a colecta şi recicla deşeurile electronice - o strategie numită "recuperare".

În ciuda acestor măsuri, cantităţi incalculabile de deşeuri electronice încă se strecoară prin porturile europene, îndreptându-se spre ţările în curs de dezvoltare.