Îngrijirea Pacientului cu Afecțiuni ale Inflamațiilor și Infecțiilor Ochiului

ARGUMENT

Îngrijirea sănătăţii, preocupare a tuturor timpurilor, a fost mereu îmbogăţită cu experienţa generaţiilor anterioare în acest domeniu, devenind o preocupare prioritară a sistemului sanitar.

În prezenta lucrare “Îngrijirea pacientului cu afecţiuni ale inflamaţiilor şi infecţiilor ochiului” mi-am propus să analizez noţiunile de embriologie şi anatomie a analizatorului visual, abordând toate componentele ochiului uman, afecţiunile inflamatorii ale ochiului şi îngrijirea pacientului care suferă de aceste afecţiuni. Pentru a înţelege toate noţiunile legate de ochiul uman şi de afecţiunile acestuia, ultima parte a lucrări reprezintă un studiu de caz, în care am detaliat trei cazuri de pacienţi care au fost depistaţi cu afecţiuni ale ochiului.

Lucrarea de faţă este structurată în patru părţi, fiecare parte cuprinzând informaţii şi noţiuni cu privire la subiectul temei analizate. Astfel în prima parte a lucrării, am sintetizat datele generale cu privire la analizatorul visual, analizând pe rând fiecare component a acestuia. Părţile de bază ale analizatorului visual sunt globul ocular şi anexele sale, acestea fiind completate de o serie de elemente.

După ce am format o bază a ochiului uman, cu ajutorul noţiunilor introductive, în partea următoare a lucrării, am trecut în revistă cele mai întâlnite afecţiuni ale ochiului, acestea fiind blefarita, orgeletul şi conjunctivita. Am analizat fiecare afecţiune în parte, vorbind despre definirea acestora, cauzele care duc la declanşarea lor, tipurile de afecţiuni şi tratamentele medicale care trebuie administrate pentru orice caz. Dintre aceste afecţiuni cea mai întâlnită este conjunctivita, care se manifestă cel mai mult la copii (aceştia sunt cei mai predispuşi la această afecţiune deoarece au o sensibilitate mai ridicată la factorii declanşatori ai bolii), dar şi la adulţi.

Conjunctivita este o inflamație a membranei transparente (denumită conjunctivă) care căptușește pleoapele și acoperă ochiul până la marginea corneei. Persoana care suferă de conjunctivită are ochii roșii, senzație de nisip în ochi, mâncărimi la ochi, secreții la ochi care formează cruste noaptea, vedere tulbure și sensibilitate la lumină. Conjunctivita poate fi rezultatul unei infecții bacteriene (precum gonoreea sau chlamydia) sau virale, unei reacții alergice (în special alergeni ca praful, fardurile, polenul, lentilele de contact) sau, la nou-născuți, al unui canal lacrimal incomplet deschis.

În continuarea lucrării mi-am propus să ofer principiile care stau la baza procesului de îngrijire a pacienţilor cu afecţiuni ale inflamaţiilor şi infecţiilor ochiului şi să conştientizez rolul asistentei medicale, care nu se reduce doar la acela de „executant” al recomandărilor medicului. Rolul delegat al asistentei medicale este într-adevăr important şi nu trebuie să se renunţe la acesta, însă nu este unicul.

În timp ce diagnosticul medical şi prescrierea tratamentului sunt responsabilităţile medicului, în stabilirea diagnosticului de îngrijire, asistenta medicală este specialistul, exercitându-şi în acest domeniu rolul independent, autonom, rol care este tot atât de important ca şi rolul delegat.

Ultima parte a lucrării este format din trei studii de caz, reprezentând analiza a trei pacienţi care suferă de afecţiuni ale ochiului. Fiecare pacient are o fisă de observaţie, unde sunt scrise datele acestuia, boala de care suferă (diagnosticul), tratamentele administrate, observaţiile asistentei şi a medicului.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE EMBRIOLOGIE ŞI ANATOMIE A ANALIZATORULUI VIZUAL

1.1. Abordări conceptuale privind analizatorul vizual

Cea mai mare parte a informaţiilor din mediul exterior este recepţionată prin văz. Simţul văzului, alături de simţul auditiv şi cel kinestezic, are rol important în orientarea conştienţa în spaţiu şi în menţinerea echilibrului corpului. Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător şi are o importanţă fiziologică considerabilă nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorilor obiectelor, dar şi în menţinerea tonusului cortical, atenţiei. Cercetatorii susţin că peste 80% din amintiri sunt înregistrate cu ajutorul ochilor. În ciuda dimensiunii reduse, este un organ complex: percepe formele, miscările, reliefurile, culorile şi diferenţele de luminozitate. Excitaţia produsă de lumină este transmisă prin nervii şi tracturile optice la scoarţa cerebrală în aria 17 Brodmann, situată în jurul scizurii calcarine, unde se transformă în senzaţie vizuală. Ariile 18 şi 19 situate în vecinătate, denumite ariile vizuale de asociaţie, realizează percepţii mai vagi şi servesc şi ca arii asociative.

Vederea reprezintă unul din simţurile de bază ale lumii, lumina este un factor indispensabil în existenţa vieţii, iar microscopul este unul din instrumentele cel mai utilizate într-un laborator biologic. Aceasta este un process complex de reflectare a lumii obiective, realizată cu participarea unor formaţiuni nervoase extreme de specializate. La naştere vederea este imperfect, ea îmbunătăţindu-se progresiv, astfel încât, se consider că în jurul vârstei de şase ani funcţia vizuală este maximă, ea reducându-se odată cu înaintarea în vârstă .

În momentul în care anatomia şi fiziologia ochiului este înţeleasă, ochiul devine la fel de abordabil din punct de vedere patologic ca oricare alt organ sau ţesut din organismul animal. Pentru menţinerea unei funcţionări optime se au în vedere două caracteristici fiziologice:

 transparenţa structurilor oculare care asigură pasajul luminii, orice leziune care reduce transparenţa lor ducând la alterarea vederii;

 menţinerea în limite normale a presiunii intraoculare cu păstrarea echilibrului între producerea, circulaţia şi absorbţia umorii apoase.

Ochiul are rolul de a furniza omului diverse informaţii sub formă de imagini colorate, referitoare la adâncimea, distanţa şi mişcarea obiectelor. Acesta este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase. Prin miscarea ochiului în toate direcţiile, putem vedea cea mai mare parte a mediului care ne înconjoară. Ochiul se găseşte în cutia craniană, în orbita oculară, formată din ţesut osos şi tapetată cu ţesut adipos pentru a proteja ochiul de lovituri (imag. nr.1.1.).

Imag. nr.1.1.

Poziţionarea ochiului în cutia craniană

Prin structura sa, ochiul permite focalizarea luminii pe retină şi transformarea semnalului luminos în semnale nervoase, care sunt transmise apoi creierului. Ochiul omenesc poate sesiza semnale luminoase din domeniul vizibil – unde electromagnetice având lungimea de undă cuprinsă între 400 nm (violet) şi 750 nm (rşsu). Lumina reflectată de obiectele înconjurătoare determină modificări chimice în celulele fotosensibile ale retinei, care transmit impulsuri nervoase în funcţie de forma, dimensiunile, poziţia, orientarea şi culoarea obiectelor.

Omul vede nu cu ochii, ci prin intermediul acestora, de unde informaţia se transmite prin nervul optic, chiasmă, tractele optice în anumite zone ale lobului occipital al scoarţei creierului, unde se formează acel tablou a lumii exterioare, pe care o vedem. Posesia a doi ochi ne permite să facem vederea noastră stereoscopică (adică să formăm imaginea tridimensională). Partea dreaptă a retinei a fiecărui ochi transmite prin nervul optic "partea dreaptă" a imaginii în partea dreaptă a creierului, analogic funcţionează şi partea stângă a retinei. După care două părţi ale imaginii – dreapta şi stânga – sunt unite de creier (imag. nr.1.2.).

Astfel că fiecare ochi percepe tabloul său, în cazul dereglării mişcării în comun a ochiului drept şi a celui stâng poate fi dereglată vederea binoculară.