Aspectele Stilistice ale Faptelor de Limbă la Nivel Lexical

INTRODUCERE

Motto:

„Stilul nu este ingredientul târziu

al idei, ci fratele ei geamăn”.

Actualitatea temei. În realizarea acestei teze ne vom opri la studiul limbii în cunoașterea structurii normelor limbii, a însușirii unei atitudini conștiente față de valorile și expresivitatea ei. Ne vom axa asupra analizei morfologice, sintactice și, mai cu seamă, cea stilistică ce se sprijină pe context, adică pe ansamblul de construcții verbale, care pun în lumină sensul cuvintelor, al îmbinării lor în propoziții și fraze.

Particularitățile de structură ale limbii române apar în toate sectoarele analizei lingvistice: fonetica, vocabularul, morfologia și sintaxa, stilurile. Numai privite în interdependență aceste aspecte ale limbii se pot descoperi resursele ei bogate și se poate pune în lumina originalitatea ei. Cursivitatea exprimării în expunerea vorbită sau scrisă este un element esențial al culturii, care concretizează maniera de cugetare și de percepție a omului.

Creația literară ilustrează relația complexă dintre toate compartimentele limbii, stilul urmărind adecvarea cuvântului la gândire.

T. Arghezi considera stilul un „meșteșug care îți dă cheia expresivității în comunicare, care conferă sensuri noi cuvintelor, însuflețind construcțiile gramaticale”[1, p.6-7]. Stilul le reflectă pe cele din urmă, tinzând să pună în lumină capacitatea limbii de a exprima și a sugera nuanțele cele mai fine ale ideilor, ale sentimentelor. Nivelul de invenție stilistică apare deci ca o sinteză a faptelor de limbă, a elementelor gramaticale.

Analiza unui text se sprijină pe toate datele limbii, pe comentarea nucleelor stilistice, evidențierea semnificațiilor noi ale contextului și pe reliefarea înnoirilor stilistice. Un aspect esențial al resurselor limbii apare în fondul lexical în prezența unor bogate sinonimii lexicale și gramaticale.

Scopul principal al lucrării constă într-o analiză stilistică a unor opere literare la nivel lexical, prin efortul de a contribui la afirmarea limbii ca un instrument de cultură și progres.

Anume acest fapt ne-a determinat să cercetăm mai aprofundat Aspectele stilistice ale faptelor de limbă la nivel lexical urmărind să atingem următoarele obiective :

- analiza cuvintelor polisemantice și omonimelor sub aspect stilistic;

- identificarea sinonimelor ideografice și stilistice;

- cercetarea figurilor de stil generate de antonime;

- analiza arhaismelor și istorismelor sub aspect stilistic;

- determinarea rolului împrumuturilor lexicale și a neologismelor străine în operele artistice;

- determinarea rolului stilistic al istorismelor și arhaismelor în nuvela „Alexandru Lăpusneanul” de C. Negruzzi și în romanul „Frații Jderi” de M. Sadoveanu.

Dintre principiile și metodele de cercetare, vom opta, în principal pe metoda analizei, sintezei, observației, explicației, descoperirii, demonstrației. Ne vom strădui să apelam la surse bibliografice de ultimă oră (dovadă elocventă a acestui fapt este bibliografia amplasată la sfârșitul tezei). Prezenta lucrare este structurată în III capitole, urmate, de concluzii și bibliografie.

În primul capitol, „Structura semantic a vocabularului ca sursă stilistică” vom demonstra rolul polisemiei lexicale, funcțiile principale: ideografice și stilistice ale sinonimelor și vom evidenția antonimele care stau la baza formării multor figuri de stil.

În capitolul II, „Rolul stilistic al unor grupări lexicale”, vom lua în discuție delimitarea arhaismelor de istorisme și vom demonstra împrumuturile lexicale care au pătruns în limbă și sunt absolute necesare și utile.

În capitol III, „Rolul stilistic al istorismelor și arhaismelor în nuvela „Alexandru Lăpusneanul” de C. Negruzzi și în romanul „Frații Jderi” de M. Sadoveanu ”, se va cerceta aspectul stilistico-afectiv al arhaismelor și istorismelor în operele literare, culoarea de epocă în opera „Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi prin utilizarea arhaismelor şi se va demonstra rolul stilistic al arhaismelor în opera sadoveniană.

CAPITOLUL I. STRUCTURA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI CA SURSĂ STILISTICĂ

O exprimare nu trebuie să fie numai corectă - adică să se conformeze exclusiv normelor strict gramaticale; totodată, este nevoie ca ea să nu piardă din vedere și alte reguli, cum sunt cele care privesc ținuta îngrijită a stilului – dacă, bineînțeles, urmărește să placă prin vocabularul său ales, nuanțat, plin de sugestivitate.

În opinia lui Francis Kiraly: „Cuvântul constituie cea mai importantă unitate a limbii. Nu este, deci, de mirare că foarte mulţi, atunci când vorbesc despre limbă, se gândesc, în primul rând, la cuvinte. De fapt, cuvântul este unitatea de bază a v o c a b u l a r u l u i. Totalitatea cuvintelor existente la un moment dat într-o limbă formează, împreuna cu cele mai vechi, vocabularul sau lexicul limbii respective. Forţa unei limbi este dată, cu deosebire, cu bogăţia şi varietatea vocabularului ei. În principiu, lexicul fiecărei limbi este atât de bogat şi variat cât de bogată şi variată este realitatea pe care trebuie s-o denumească. Vocabularul fundamental este centrul, n u c l e u l lexicului, format dintr-un număr relativ mic de cuvinte, dar de o importanţă cu totul deosebită pentru fizionomia lexicală a limbii.

Valoarea şi stabilitatea vocabularului fundamental se îmbină cu bogăţia şi dinamica masei vocabularului formând o unitate lexicală armonioasă, capabilă să exprime, exact, clar şi nuanţat, complexitatea culturii noastre materiale şi spirituale” [2, p.4-6].

1.1. Cuvintele polisemantice şi omonimele sub aspect stilistic

La nivelul limbii, al inventarului lexical există, după cum se ştie, numeroase cuvinte care pot dispune din doua sau mai multe sensuri. La nivelul vorbirii, de îndată ce nimereşte în context, cuvântul polisemantic scoate la iveală numai unul din sensurile sale, deoarece ambianţa din fază îl lipseşte pentru momentul de toate celelalte semnificaţii de care el dispune potenţial. În caz contrar enunţul va fi ambiguu, neclar.

Polisemia lexicală este un fenomen destul de răspândit în limba română. Proprietatea multor cuvinte de a avea, pe lângă sensul primar, şi o serie de alte sensuri legate între ele îmbogăţeşte limba, îi dezvoltă posibilităţile sinonimice. Polisemia joacă un rol însemnat în ceea ce priveşte utilizarea artistică a cuvântului. Dacă toate cuvintele ar fi monosemantice, s-ar reduce considerabil şi resursele stilistice ale limbii. De exemplu, se ştie, că cuvântul a fluiera dispune de câteva sensuri. Însă în procesul de comunicare el va realiza de fiecare dată o anumită semnificaţie, va desemna o anumită noţiune, aşa cum îl găsim, bunăoară, în exemplele: Pe ici, pe colo trecea câte un romanţios fluierând. (M. Eminescu, Sărmanul Dionis); Spectatorii l-au fluierat pe arbitru. (Din ziare). În primul caz verbul a fluiera are sens de ,, a produce o combinaţie melodică de sunete, suflând printre buze”, pe când al doilea înseamnă ,, a-şi manifesta dezaprobarea prin fluierături”. În felul acesta, anume realizarea în context a uneia dintre cele câteva semnificaţii ale cuvântului polisemantic ne ajută să înţelegem cu precizie sensul celor aduse la cunoştinţă. Tocmai din această cauză polisemia, la fel ca şi omonimia, nu generează, în fond, dificultăţi în procesul de comunicare.