Ortografia

Cap. I GRAMATICA LIMBII ROMÂNE – CONŢINUTURI ALE ÎNVĂŢĂRII

LEXICOLOGIA

Lexicologia este disciplina lingvistică care se ocupă cu studiul vocabularului, sub diferite aspecte: organizare, schimbare, îmbogăţire.

Vocabularul sau lexicul unei limbi este totalitatea unităţilor lexicale(cuvintelor).

Unitatea lexicală este un cuvânt simplu (om, casă, cer, harnic), un cuvânt compus(untdelemn, câine-lup), o locuţiune(de treabă, a băga de seamă). Tot unităţi lexicale, de un tip special, trebuie considerate şi construcţiile mai complexe care funcţionează ca entităţi distincte în vorbire şi a căror structură, deşi analizabilă sintactictic, nu poate fi modificată. Modificările, oricare ar fi ele, implică anularea construcţiei ca entitate distinctă. Astfel de unităţi sunt expresiile (a se face luntre şi punte – „a face tot posibilul“).

Unităţile lexicale sunt materialul de construcţie a limbii. Considerate izolat, ele sunt independente.

Cuvântul – este o structură fonică la care se asociază un sens, aptă să îndeplinească o funcţie de comunicare ( om, floare, harnic, doi, eu, pe).

Structură fonică( sonoră) – alcătuieşte învelişul sonor, materialul(grafic este notată prin litere) – adică forma cuvântului. Forma poate suferi modificări fără să se modifice sensul lexical. Aceste sunt cuvinte flexiblile (om, oameni; negru, neagră).

Sunt şi cuvinte a căror formă ramâne neschimbată. Acestea sunt cuvinte nefl exibile (aşa, cum, pe, fiindcă).

Unele cuvinte exprimă însuşiri, caracteristici, acţiuni care se referă la numărul şi la ordinea prin numărare a obiectelor, la numele obiectelor etc. Toate aceste cuvinte au în vedere fapte reale, ele au un înţeles ( obiectiv) considerate izolat, de aceea se numesc cuvinte autonome.

Alte cuvinte au un înţeles foarte abstract, servind la exprimarea unor relaţii care se stabilesc între cuvintele autonome în cadrul unei comunicări. Acestea sunt instrumente gramaticale (în, pe, la, etc.).

Sensul lexical este înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt. De exemplu, cuvântului casă, vorbitorii îi atribuie înţelesul de clădire servind ca locuinţă omului. În alte limbi acelaşi înţeles este acordat altor cuvinte : fr. Maison, germ. Haus etc. Cuvintele autonome au sens lexical; cuvintele instrumente gramaticale sunt lipsite de sens lexical.

Semnificaţie – înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare considerat izolat, poate avea unul sau mai mult sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o sigură seminficaţie. Seminifcaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context. De exemplu, cuvântul mijloc are sensurile: 1.punct aflat la egală distanţă de două exterme; 2.talie; 3.procedeu; 4.resurse; 5.o insulă.

Sensul – este o constantă semantică (în afara enunţului constituit), iar semnificaţia este ansamblul semnificţiilor semantice (implicând enunţuri constituite).

Cuvintele care au un singur sens se numesc monosemantice (ipotenuză, catetă). Cuvintele care au mai multe sensuri se numesc polisemantice.

Unul din sensuri este mai cunoscut, mai frecvent: acesta este sensul de bază, celelalte sunt sensuri secundare, derivate. De exemplu, roşu la faţă (chip, obraz); orice filă are două feţe (pagini).