Existența creștină autentică și formele sale decăzute

Ceea ce mi-am propus să arăt în această lucrare este ceea ce înseamnă creştinismul în virtutea unei existenţe autentice care se delimitează de orice denaturare, falsificare şi forme decăzute ale creştinismului prin natura credinţei creştine care constituie nucleul fundamental şi esenţial al acestuia în viaţa creştinului. Existenţa autentică creştină este abordată în viziunea filosofului şi teologului Soren Kierkegaard, iar în capitolul I este prezentat fenomenul credinţei creştine în amploarea lui prin caracteristicile sale cele mai proprii descrise de Kierkegaard în operele lui pentru a scoate la lumină ceea ce presupune o existenţă autentică creştină. În capitolul II, mi-am propus să arăt ceea ce nu este şi nu poate fi existenţa autentică în creştinism prin religia organizată şi cele mai multe modalităţi prin care ea a sacrificat şi a desfiinţat adevărata semnificaţie a creştinismului, pornind de la păgânizarea creştinismului şi pervertirea acestuia într-o unealtă cu desăvârşire ostilă şi distructivă împotriva existenţei omului. Prin antiteză, existenţa neauntentică în creştinism pune în evidenţă adevăratul sens al creştinismului, autenticitatea sa şi unicitatea sa gravă şi extraordinară care îl face în esenţă să fie atât de valoros pentru existenţa umană. Religia creştină organizată există la antipodul existenţei autentice creştine şi scoate la lumină existenţa autentică crestină la modul originar pe cale negativă, în opoziţie cu aceasta. În primul capitol cea mai importantă a fost lămurirea relaţiei specifice dintre individ şi Dumnezeu, prin raportarea la credinţă şi autoritatea lui Iisus Hristos pe care se bazează întreaga esenţă creştină, apoi prezentarea caracteristicilor cele mai proprii ale credinţei, manifestate prin categoriile absurdului şi paradoxului, şi prezentarea întregului ansamblu existenţial pe care îl presupune apartenenţa individului la credinţă şi la desfăşurarea într-o viaţă autentică creştină. În capitolul II, absenţa acestor criterii creştine şi acestei integrări a individului într-o existenţă autentică în creştinism, este presupusă de consecinţele existenţei decăzute şi neautentice a individului în viaţa creştină condusă prin religia creştină organizată. Prin fuziunea dintre păgânism şi creştinism a religiei de stat, creştinismul autentic este destituit, iar păgânismul originar este şi el denaturat şi restructurat, fiind auto-distrus din interiorul său, rezultatul fiind un creştinism păgânizat care nu face decât să relativizeze toate valorile autentice ale existenţei creştine şi a omului în sine, propagând şi forţând un compromis religios asupra omenirii care duce la haos şi disperare în cel mai direct mod posibil pe planul existenţial al individului, iar odată cu irumperea existenţei neautentice în creştinism, ideea de existenţă autentică creştină trebuie din nou abordată şi aprofundată devenind din nou astfel o problemă foarte valoroasă, stringentă şi acută pentru desfăşurarea individului în pozitivitatea existenţei lui şi în urmărirea binelui.

Introducere - Capitolul I

Lucrarea de faţă în capitolul I îşi propune să arate cum credinţa creştină este fundamentul unei existenţe creştine autentice şi nucleul creştinismului autentic pe care îl descrie filosoful danez Soren Kierkegaard în opera sa filosofică şi religioasă. Credinţa creştină este atinsă în stadiul religios din existenţa unui om, stadiu în care religiozitatea este cu adevărat asumată pentru tot restul vieţii. În stadiul religios se ajunge printr-un salt calitativ care înseamnă o ruptură de primele stadii existenţiale, ale esteticului şi eticului, iar prin acest salt calitativ individul face o mişcare dialectică dintre raţiune şi credinţă, şi o mişcare transcendentală în care descoperă credinţa, în care individul realizează limitele raţiunii şi alege să creadă împotriva ei, iar angoasa şi disperarea îl fac să-şi conştientizeze finitudinea în relaţie cu infinitul şi absolutul divinului, în faţa lui Dumnezeu, de asemenea în stadiul religios individul îşi asumă în viziunea lui Kierkegaard începutul unei adevărate existenţe creştine. În existenţa autentică creştină se ajunge printr-o mişcare existenţială în care individualul subiectiv primează asupra obiectivităţii universale şi se creează o relaţie de la om la divin, omul intrând într-o relaţie absolută cu absolutul, ceea ce înseamnă că credinţa reprezintă un fenomen unic, individual, exclusiv al individului particular desfăşurat între el şi fiinţă divină, ce nu poate fi împărtăşit universal cu alţi subiecţi. Din acest punct mai departe, Kierkegaard explică ce anume îşi asumă individul prin credinţă şi cum aceasta îl înrolează în devenirea creştină, el arată cum credinţa autentică prinde viaţă numai în relaţie cu existenţa creştină autentică, asumată fiind în stadiul religios. Două puncte de observaţie care trebuie menţionate sunt acelea care arată în ce paradigmă a secolului lui Kierkegaard se desfăşoară problema credinţei creştine, rolul fiind acela de a reprezenta o înţelegere mai bună a tabloului religios pe care Kierkegaard îşi propune şi reuşeşte să-l zugrăvească pe parcursul întregii sale opere, de asemenea rolul fiind şi acela de a pune în evidenţă raportarea autentică a omului la credinţa creştină în contrast cu raportarea pur speculativă şi teoretică la credinţa creştină, călăuzit numai de idealitatea raţiunii.

a). Cum devine religia creştină interceptată după răspândirea curentului filosofic Hegelian în Danemarca:

Întreaga filosofie a lui Kierkegaard se fondează ca antiteză la filosofia lui Hegel; diferenţele dintre aceste două filosofii sunt marcante pentru toată opera pe care o clădeşte filosoful danez.

,, Afirmaţia centrală a filosofiei hegeliene în relaţie cu religia este că conţinutul este acelaşi dar că filosofia înlocuieşte forma reprezentaţională cu o formă concenptuală adecvată.”

Kierkegaard se opune intelectualismului abstract al lui Hegel cu dovada unei gândiri subiective şi creştine.

În primul rând la nivel de etică şi moralitate, apoi la nivel de reprezentare a existenţei unde unei existenţe vide şi golite de subiect ce se macină în gol la modul pur abstract i se opune ferm o existenţă palpitând de substanţă, sens, realitate, de formă şi conţinut, la nivel teoretic şi la nivel practic, la nivel de obiectiv şi subiectiv, iar acolo unde la nivel de cunoaştere absolută în care înţelegerea obiectivă nu-şi recunoaşte limitele şi îşi ratează scopul, credinţa pe care Kierkegaard o concretizează în real vine în întâmpinarea individului să-l propage în transcendent şi adevăr pe calea unei totalităţi a fiinţei sale. În ,,Frică şi cutremur” fapta lui Avraam este analizată în Problemele I, II, şi III. Definiţia etică pe care o afirmă Hegel face ca Avraam să fie un criminal, astfel că sistemul lui Hegel reprezintă abolirea credinţei creştine, lucru pe care Kierkeggard de-a lungul întregii sale opere îl demonstrează vehement. Hegel vorbeşte despre o etică care se referă la morală socială presupusă a fi datoria cea mai înaltă, morală care respectă numai poporul, obiceiurile, tradiţiile şi statul. Însă Kierkegaard spune că credinţa este absurdă şi paradoxală deoarece datoria faţă de Dumnezeu intra într-un anumit sens în conflict cu datoria personală şi faţă de societate. De aceea suspendarea teleologică a eticului în cazul lui Avraam este dovada credinţei sale faţă de Dumnezeu în faţa căruia are datoria cea mai mare. Legea Morală supremă este aceea a lui Dumnezeu, nu Binele pe care îl cere şi îl impune societatea. Hegel îşi fundamentează filosofia pe ideea de ,,cunoaştere absolută”, ideea de ,,cunoaştere obiectivă”, pe ideea că gândirea, raţiunea trebuie să depăşească credinţa şi subiectivitatea, făcând astfel din filosofie o ştiinţă care poate reprezenta adevarul printr-un sistem inchis. Adevărul este însă subiectiv spune Kierkegaard, deoarece cunoaşterea obiectivă este aproximativă, ea nu poate fi absolută. Mai mult, înţelegerea obiectivă desfiinţează, anihilează credinţa şi întrebările privitoare la om şi existenţa lui, îl privează de asumarea propriei sale vieţi şi de rostul său în lume, că în acest exemplu: Soţul îşi întreabă soţia dacă el este creştin în sens subiectiv, cu privire la ce implică să fii creştin, iar soţia îi transformă întrebarea într-una obiectivă şi îi spune că este danez, nu e evreu, nici mahomedan, deci trebuie să fie creştin.