Ideologia lui Karl Jaspers

Introducere

Dintre toti ganditorii, trecuti si prezenti, care pot fi clasificati ca fiind "existentialisti" filosoful german Karl Jaspers se apropie cel mai sistematic si integrat de prezentarea crezului sau filosofic.

Acest lucru este atat in ciuda faptului ca, spre deosebire de Heidegger, Jaspers nu recunoaste necesitatea unei ontologii, adica, o disciplina fundamentala care cuprinde totalitatea fiintei.

Existenta proprie trebuie sa intre in comunicare cu alte existentele. "Eu nu pot deveni cu adevarat eu in mod izolat", spune Jaspers, "ci numai in comunicare si colaborare cu alte persoane".

Realizarea de sine in comunicare este, in conformitate cu Jaspers, o "creatie ex nihilo" o noua bogatie a fiintei este dobandita si revelata. Si, in schimb, absenta sau refuzul de comunicare duce la o absenta sau la o imposibilitate de a fi tu insuti.

Motivul pentru care Jaspers explica necesitatea comunicarii in procesul de auto-realizare urmeaza linia argumentarii dialecticii hegeliene.

Comunicarea existentiala difera de toate relatiile care pot fi verificate in mod obiectiv intre fiintele umane. Ea depaseste prietenia obisnuita, afectiunea si dragostea precum si stima reciproca, intelegerea psihologica reciproca si o simpla unanimitate de ganduri, convingeri, si aspiratii. Toate acestea au un loc adecvat in Dasein, nu in "existenta", toate acestea sunt insuficiente pentru a lega existenta in profunzimile libertatii lor neconditionate.

Acest lucru nu inseamna, totusi, ca existenta nu poate intra intr-o relatie de rapiditate completa si fara restrictii. O astfel de nemijlocire a comunicarii este impiedicata de starea temporala a existentelor, adica, prin intruchiparea in contingenta Dasein. Dar apare, in aceste conditii, si in circumstantele obisnuite, in viata de zi cu zi, unde "situatii de comunicare" apar, in diferite forme, in discursul, in relatiile sociale si in actiunea sociala si politica. Aceste contacte si relatii in structura Dasein sunt, ca sa spunem asa, "organismul" sau substratul material al comunicarii existentiale, manifestarea vizibila si tangibila a unui "suflet invizibil."

In comunicarea autentica pe care cei care intra in relatie existentiala o au, se deschide pe ei insisi si se dezvaluie unul fata de altul, fara rezerve, in adancimea initiala a fiintei lor, gata pentru a vedea si a fi vazuti, pentru a penetra esenta care urmeaza a fi modelata reciproc.

Capitolul 1

Existentialism si umanism

1.1. Esenta versus existenta

Existenta sau fiinta constituie obiectul ontologiei. Orisice discurs filosofic trebuie sa presupuna ceva existent, de altfel gandirea nu are obiect de reflectie. Insa acest concept este tratat diferit in sistemele filosofice.

Cercetarea existentei incepe de la intrebarea fireasca "ce este existenta?" Marea majoritate a filosofilor au recunoscut generalitatea acestei intrebari, absoluta sa nedeterminare, ce a produs un sir de semnificatii pentru conceptul de existenta. Din multitudinea de sensuri ontologia se refera la ceea ce desemneaza ,,existenta intrucat exista", ,,fiinta ca fiinta".

Sensul general al termenului ,,a fi", propriu orisicarei teorii filosofice, ramane cel acordat de Aristotel in "Metafizica": fiinta (existenta) este ,,reflectia ce are in vedere primele principii si cauze, deci raportandu-se la o singura natura de pe urma unui caracter analog. Fiinta este numele pentru tot ce exista. Fiinta si Unul sunt acelasi lucru si de aceeasi natura, pentru ca apar impreuna ca principii si cauze."

Termenul ,,existenta" a fost redat in filozofie prin intraductibilul termen grecesc ,,to on" iar in latina prin ,,ens" entitate si nu ,,esse" a fi. Cicero utilizeaza un derivat a lui ,,to on", si anume ,,sistere ex" a iesi in afara, cu sensul de a fi in afara de neant si de pura posibilitate. In latina va fi abandonat termenul originar grecesc, dar se va mentine semnificatia lui, de ceea ce este originar in totalitate, existenta ca intreg, diferita de partile ei.

Reflectia filosofica asupra sensului existentei a fost concomitent si o reflectie asupra esentei existentei, caci a explica ce este existenta inseamna a-i preciza esenta, natura <<cea ce prin care o fiinta este>> ceea ce este si nu altceva. Altfel spus, esenta este ceea ce constituie si determina un lucru, o existenta in el insusi si distinge de celelalte lucruri de altfel. Din punct de vedere logic, <<esenta este ceea prin care ceva>> (o existenta) este inclus in specia sa (de exemplu, iodul este element chimic si nu planta.)

In limbajul filolsofic au mai fost utilizati in timp si alti termeni sinonimi cu esenta> ratiunea (a unui lucru) ca intelesul in plan logic-conceptual al acelui lucru: <<natura>>, in sens de principiu prim, constitutiv si intemeietor pentru acel lucru: <<substanta>> sau lucru care exista prin sine si in sine: <<forma>> ca principiu determinant al esentei unui lucru: <<quiditate>>, esenta ca raspuns la intrebarea "ce este cutare...?", in latina quid est..? ca raspuns la intrebarea anterioara, raspuns ce ia forma unei definitii. Denumirea cea mai proprie pentru sensul initial este "quiditate", dar cea mai utilizata este natura.

Termenului de "esenta"i s-au conferit in genere doua semnificatii: esenta reala si esenta ideala. Esenta reala este cea care exista propriu-zis, sau poate sa existe, independent de constiinta, si poate fi individuala sau universala. Esenta individuala reda natura individuala a unui lucru, ca principiu intemeitor a insusirilor individuale ( ex. "cine este Vasile?"). Esenta universala este abstracta , si exprima natura comuna reunite intr-o specie (ex. "Cine este omul?", esenta speciei umane). Esenta ideala ia forma unui concept formulat de ratiune si poate fi corecpondentul logic al esentei reale sau o simpla fictiune fara corespondent real.