Activitatea de Creditare la BCR

Introducere

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile ofereau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la

începutul secolului al XIX-lea.

În anul 1861, a fost ridicată problema creării unei Bănci Naţionale de către I.C.Brătianu, care, în discursul său rostit în Cameră, în ziua de 10 ianuarie, a afirmat că : “atâta timp cât nu avem o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare din ţară”.

Cuvântarea din 10 ian 1861 a lui I.C.Brătianu nu a rămas fără ecou. În februarie 1861 Manolachi Costache Epureanu , preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Finanţe a publicat în Monitorul Oficial un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci (naţionale) de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, Guvernul Manolachi Costache a demisionat.

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României, în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune de pe teritoriul „Principatelor Unite”.

În perioada următoare au avut loc tot felul de proiecte şi încercări , mai ales

din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi de circulaţie.

La 27 februarie 1880 „Guvernul I.C. Brătianu” a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie. La 17 apr. 1880 , proiectul depus de ministrul de finanţe I.C.Brătianu , a devenit Legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Stefan Zeletin ca „cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”.

B.N.R. este cea mai importantă bancă înfiinţată în acea perioadă, care, din punct de vedere organizatoric a fost concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou şi modern. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României a creat premisele pentru apariţia altor bănci şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

La 1 ianuarie 1901 BNR devine instituţie cu caracter privat , statul ieşind din

asociaţie.

La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să se facă simţită o puternică

centralizare a capitalului bancar în România. În acea perioadă, unele case

bancare sau asociaţii bancare apărute anterior , dar care în contextul nou nu dispuneau de suficient capital financiar, şi-au schimbat statul juridic sau au fost absorbite de altele.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România, ca rezultat al neutralităţii României. În acea perioadă au apărut oportunităţi noi de comerţ cu toate părţile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerţului a adus beneficii sistemului bancar.

După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929 – 1933 Această perioadă de depresiune a determinat falimentul multor bănci. Guvernul României din acea perioadă a trebuit să intervină pentru contracararea efectelor crizei economice, bancare şi monetare. Guvernul a adoptat o serie de politici de conducere şi control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar.

Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar, din cele 1204 bănci existente în 1934 , circa 600 au fost lichidate sau au fuzionat.

În anii `40 sistemul bancar românesc a fost dominat de 6 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Română, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare.

Până în 1947 sistemul bancar românesc a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale; personalul bancar era format din specialişti formaţi în condiţii de concurenţă şi standarde profesionale foarte ridicate, aşa cum erau stabilite de Banca Naţională.