Aspecte ale politicii concurențiale în cadrul Uniunii Europene

INTRODUCERE

Economia de piață modernă se bazează pe conservarea principiului libertății concurenței între operatorii care au același obiectiv sau unul similar pe piața bunurilor sau serviciilor, sau pe alte segmente ale pieței, prezentându-se cu alternative posibile în fața consumatorilor.

Consolidarea poziției pe care o dețin întreprinderile pe piață comportă mobilizarea de către acestea a tuturor forțelor capabile pentru eficientizarea activității și ,în ultimă instanță, maximizarea profitului - pe termen scurt - și a valorii întreprinderii - pe termen lung.

Concurența economică este abordată ca o condiție și o garanție a progresului. Apatiția tot mai frecventă a abuzurilor și a practicilor anticoncurențiale, în lupta pentru putere economică, pentru dominația pe piață, a făcut ca problema protejării concurenței economice să facă obiectul reglementărilor legale și a instituționalizarii procedurilor de urmărire și sancționare, de reprimare a abuzurilor care reprezintă încălcări ale disciplinei definite de respectarea regulilor normalității pieței.

Opțiunea României pentru constituirea economiei bazate pe piața liberă, pe concurență, a făcut ca reglementarea protecției concurenței să reprezinte unul dintre pilonii edificiului economico-juridic construit în etapa tranziței. Momentul culminant al realizărilor în domeniul adaptării legislației la cerința fundamentală a tranziției a fost marcat de adoptarea Legii Concurenței nr 21/19966. Pe baza ei, România a fost plasată între statele în care reglementarea concurenței economice corespunde standardelor actuale în materie.

Din 1996, înființate pe baza Legii Concurenței, funcționează autoritățile concurenței: Consiliul Concurenței, ca autoritate administrativă autonomă, ai căror membri sunt demnitari de stat numiti prin decret prezidențial, pentru un mandat de 5 ani, având competență deliberativă în materie de concurență; Oficiul Concurenței, ca organ de specialitate aflat în subordonarea Guvernului.

Politica în domeniul concurenței și reglementările legale privind protecția acesteia își au originea în legislațiile naționale în materie, înca de la sfârsitul secolului XIX, în SUA și Canada, și din a doua jumătate a secolului XX(1957, Tratatul de la Roma) în Europa, bazate pe convingerea că menținerea armoniei în economie, în care concurența liberă și corectă între întreprinderi are ca efect alocarea optimă a resurselor în economie, reducerea în termeni reali a prețurilor, creșterea calității produselor și serviciilor destinate consumatorilor. Toate acestea converg către progresul material în avantajul societății, în ansamblul ei.

Piața românească este în formare, ca piață concurentă liberă. La aceasta contribuie măsurile luate de stat prin reglarea comportamentelor operatorilor economici, prin crearea și consolidarea proprietății private, ca temelie a concurenței, prin restrângerea intervenței directe a statului în economie.În această ultimă direcție, de la 1 ianuarie 2000 a intrat în vigoare Legea privind ajutorul de stat nr.143/1999 administrată de catre autoritățile concurenței, care asigură supravegherea transferurilor de resurse financiare publice către operatorii economici pentru a preîntâmpina efectele negative ale acestora asupra concurenței economice.

Regulile concurenței corecte active în România sunt instaurate. Autoritățile concurenței și-au format deja o minima experiență, dispun de personal specializat într-o nouă profesie, aceea de inspector de concurență, care abordează piețele relevante și identifică comportamentele reprobabile, pe care legea le încriminează. Piața si concurența corectă pot fi protejate.

CAPITOLUL I.

POLITICA CONCURENȚIALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Politica în domeniul concurenței în Uniunea Europeană

Rațiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenței este determinată de faptul că piața nu poate, în mod natural, să funcționeze normal, fiind necesare intervenții din afară, care să-i asigure o evoluție corespunzătoare. Piața și concurența au un rol fundamental în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiții optime a resurselor și în oferirea unei motivații puternice privind creșterea eficienței și a nivelului tehnic și calitativ al producției. Teoretic, politica în domeniul concurenței se fundamentează pe modelul economiei de piață perfect competitive - model care nu se regăsește în practica economică actuală. Concurența este imperfectă: consumatorii nu sunt perfect informați iar prezența unor înțelegeri între concurenți sau a unor monopoluri poate duce la prețuri mai mari decât costul marginal și la profituri nemeritate, motiv pentru care este necesară adoptarea unei strategii concertate în domeniu.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenței sunt de natură diversă și au variat în timp.

Primul set de reguli în domeniul concurenței a fost introdus în SUA, prin US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde în legătură cu creșterea numărului de înțelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului și băncilor, care amenințau stabilitatea sistemului economic și politic.

În diferitele țări europene reglementările în domeniul concurenței, de la începutul secolului al XX-lea, au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme și riscurile politice și economice pe care aceasta le implica. Atât în Germania, cât și în Japonia după al doilea război mondial, forțele aliate au impus o legislație anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor coloși financiari-industriali, care susținuseră eforturile de război ale acestor țări.

Din motive similare au fost introduse în Tratatul CECO reglementări privind controlul concentrărilor.

În cazul Comunității Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE și au servit pentru a garanta că restricțiile tarifare și netarifare anulate prin acest Tratat nu vor fi înlocuite de înțelegeri (carteluri) între companiile din diferite țări.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenței este privită ca o condiție necesară realizării pieței interne. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniază că scopul urmărit este de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieței unice, concurența nu este distorsionată".

Obiectivele politicii europene în domeniul concurenței sunt:

- garantarea unității pieței interne și evitarea realizării de înțelegeri între firme, de natură să afecteze comerțul intracomunitar și manifestarea liberă a concurenței (înțelegerile și practicile concertate);

- evitarea situațiilor în care una sau mai multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puțin puternice (abuz de poziție dominantă)-,

- împiedicarea acelor intervenții ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieței în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).