Finanțele Publice

Finanţele publice au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, fiind strâns legate de istoria statului şi dreptului. De-a lungul etapelor parcurse de istoria societăţii omeneşti, finanţele s-au concretizat sub forma relaţiilor sociale, de natură economică, utilizând banii şi formele valorice în procesul repartiţiei produsului social. Ele contribuie la îndeplinirea funcţiilor interne şi externe ale statului.

Finanţele publice reprezintă o parte a studiului economiei. Se învecinează cu domeniul statului şi ştiinţele politice şi se ocupă cu o parte din problemele şi tehnicile folosite în domeniul finanţelor private, dar în esenţă sunt parte a domeniului economiei. De aceea, înţelegerea esenţei finanţelor publice depinde de înţelegerea economiei în general.

În “Avuţia Naţiunilor” (1776), care este considerată a fi prima carte care a abordat economia ca o ştiinţă de sine stătătoare, Adam Smith scria: “Economia politică, privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau a legiuitorului îşi propune două scopuri distincte: în primul rând de a procura populaţiei un venit sau o subzistenţă abundentă, sau mai bine zis, de a o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând de a procura statului sau colectivităţii un venit suficient pentru serviciile publice.”

În concepţia modernă, intervenţionistă, autoritatea publică are drept sarcini: să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele economice, să limiteze efectele negative ale crizelor, să acorde subvenţii, alte facilităţi întreprinderilor private. În acelaşi timp este necesară studierea mijloacelor de intervenţie a statului în economie cu ajutorul veniturilor şi al cheltuielilor.

În definiţiile moderne se consideră că economia se ocupă de studiul alocării resurselor rare. Resursele productive sunt finite. Teoria economică permite înţelegerea unei mai bune alocări a resurselor. De aceea, folosind analiza economică, vorbim întotdeauna de alternative sau opţiuni. Obiectul analizei poate fi întreaga economie, poate fi statul sau doar familia. Abordarea analizei economice este însă întotdeauna aceeaşi. Pentru a determina desfăşurarea în timp a unei acţiuni trebuie, în măsura în care acest lucru este posibil, să măsurăm şi să comparăm costurile şi beneficiile în cazul unei alte utilizări a resurselor.

Relaţiile financiare presupun acel transfer de valoare exprimat în formă bănească ca fluxuri financiare de la persoanele fizice şi juridice către stat şi, pe de altă parte, ca fluxuri financiare de la stat, către beneficiari, persoane fizice şi juridice.

Astfel, economia este mai mult decât un studiu de eficienţă. In aceeaşi măsură este şi un studiu despre imparţialitate şi obiectivitate. Cine se bucură de serviciile produse? Răspunsul superficial ar fi: cei care au bani pentru a le plăti. Dar ce determină distribuirea diferită a veniturilor oamenilor? Mai mult, există o distribuţie optimă a veniturilor?

Dacă economia reprezintă studiul eficienţei şi echităţii alocării resurselor, atunci ce reprezintă finanţele publice? Finanţele publice reprezintă studiul activităţilor financiare ale statului şi autorităţilor publice. Ele descriu şi analizează cheltuielile statului şi tehnicile folosite de acesta pentru a finanţa aceste cheltuieli. Analiza finanţelor publice ne ajută să înţelegem de ce anumite servicii sunt asigurate de sectorul public şi de ce statele se bazează pe anumite tipuri de impozite şi taxe. De exemplu, de ce apărarea naţională este asigurată de sectorul public, iar producerea de bunuri este apanajul sectorului privat. {i de ce statele se bazează pe mai multe tipuri de taxe şi nu pe un singur fel de taxă prin intermediul căreia să-şi asigure resursele necesare sectorului public?

În finanţele publice interesul se centrează asupra studierii instituţiilor şi proceselor de luare a deciziilor. De exemplu, ce efecte vor avea tehnicile bugetare asupra paletei actuale de bunuri şi servicii publice? În sectorul public, luarea deciziilor se face prin vot. Totuşi, poate reflecta, sistemul votării, preferinţele reale ale unui grup de cetăţeni? Mai mult, care sunt implicaţiile legate de eficienţa şi echitatea diferitelor reguli de votare? Există vreo diferenţă între deciziile luate pe baza majorităţii şi deciziile luate pe baza consensului unanim?

În lucrarea sa “Finanţe publice”, A.C. Pigou afirma: “În orice societate dezvoltată există o formă de organizare administrativă care îi reprezintă sau nu pe membrii colectivităţii sociale, dar sigur are autoritatea de a-i constrânge individual.”

Această afirmaţie este importantă deoarece identifică natura coercitivă a statului. Statul forţează cetăţenii să facă lucruri pe care probabil altfel nu le-ar face. De asemenea, la fel de important este că nu există nici o garanţie că statul acţionează în interesul cetăţenilor.

Însă se pune întrebarea: chiar avem nevoie de un sector public? putem merge mai departe şi fără existenţa acestuia? Unii cred că activitatea sectorului public este dăunătoare, alţii cred într-un sector public suficient de dezvoltat astfel încât să satisfacă aproape toate nevoile. Ambele opinii sunt însă extremiste.

Conceptul modern al nevoii de un sector public a pornit în principal de la ideea eşecului pieţei. Nu ar fi nevoie de un sector public dacă toate problemele economice ar putea fi rezolvate prin tranzacţiile de pe piaţă sau de către sectorul privat. Astfel, când piaţa suferă un eşec se justifică intervenţia guvernului, aplicarea politicii sale ducând la îmbunătăţiri.

Eşecul pieţei se manifestă în trei direcţii principale:

-eşecul pieţei în furnizarea bunurilor şi serviciilor dorite de societate;

-eşecul pieţei în repartizarea veniturilor;

-eşecul pieţei în atingerea echilibrului pieţei ocupării forţei de muncă.

Eşecul pieţei în furnizarea bunurilor şi serviciilor dorite de societate

Activitatea din sectorul privat este bazată pe liberul schimb. Preferinţa populaţiei pentru un anumit bun sau serviciu este exprimată prin cererea pentru acel bun sau serviciu. Cantitatea de bunuri şi servicii produse depinde de costurile implicate. Schimburile se realizează prin intermediul pieţei.

Schimbul liber se poate realiza în mai multe feluri pe piaţă. Când există un singur vânzător al unui produs starea pieţei se numeşte monopol. Monopolul necontrolat va conduce la o alocare ineficientă a resurselor; aceasta nu înseamnă că se folosesc mai multe resurse decât este necesar pentru producerea bunurilor sau serviciilor respective, ci, deoarece monopolul are control asupra întregii pieţe, acesta nu va furniza cantitatea de bunuri pe care aceştia o doresc la un preţ care să reflecte în mod real valoarea resurselor folosite pentru furnizarea bunurilor respective. Este deci justificat ca statul să intervină în cazul unor firme care manifestă tendinţe de monopolizare a pieţei.