Gestionarea Riscurilor Bancare

Capitolul 1. Băncile in economia de piată

1.1. Conceptul de bancă.

În epoca contemporană locul şi rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică, prin procesul de creditare fiind pusă în valoare o caracteristică semnificativă a acestor intermediari şi anume: transformarea activelor nemonetare (cambii, obligaţiuni, acţiuni) în monedă.

Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al evoluţiei societăţii, obţinerea de economii ale agenţilor economici sau persoanelor fizice, reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă şi destinate unor utilizări viitoare. În cadrul aceloraşi concepte investiţiile, reprezentând achiziţia de instalaţii şi echipament, structuri, maşini şi inventar, destinate dezvoltării producţiei reprezintă o altă realitate a economiei şi expansiunii ei ce afectează agenţii economici.

Agenţii economici care au nevoie de fonduri pentru diferite scopuri, dar în special pentru investiţii, îşi găsesc resursele necesare, fie din propriile fonduri, fie recurgând la creditele acordate de bănci, în procesul de reciclare şi valorificare a capitalurilor monetare din economie.

Se creează astfel condiţiile unei ample redistribuiri a capitalurilor, pe măsura evoluţiei istorice, tot mai mari, vehiculate pe o largă reţea de intermediari, care în exclusivitate, la început, şi apoi, cu preponderenţă, în structura sistemului bancar în formare, au fost băncile comerciale sau de depozit.

Locul şi rolul băncilor în economie sunt determinate şi de creaţia monetară factor specific al funcţionalităţii băncilor în economie. Băncile s-au afirmat în special ca instituţii monetare, ca intermediari monetari, a căror caracteristică esenţială este posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe asupra lor înseşi care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulaţiei monetare.

Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de bancnote, funcţie iniţial deschisă tuturor băncilor şi restrânsă ulterior numai la banca de emisiune, reprezintă forma principală a creaţiei monetare şi cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare.

În cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp şi intermediarii nemonetari care au ca funcţii principale: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu şi lung, direct spre beneficiari sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare (prin titularizare sau prin alte forme). Deşi statutul acestor intermediari este diferit de cel al băncilor, acestea nu creează monedă şi utilizează capitalurile pe care le colectează, sau care le sunt puse la dispoziţie.

Cu timpul, însă, multiplicarea centrelor de emisiune a creat condiţii de încălcare a normelor de emisiune şi încărcarea canalelor circulaţiei cu bancnote emise cu sau fără justificare economică. Astfel că, în momente istorice diferite, toate ţările au trebuit să delimiteze net funcţiile băncii de emisiune, acestea concentrându-se de regulă la o singură bancă, Banca Centrală.

Băncile comerciale sau băncile de depozit sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Băncile comerciale au o activitate diversificată care se poate modifica liber funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare.

Totuşi operaţiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite agenţilor economici. Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc obţinerea de profit.

Băncile specializate includ o sferă largă de instituţii de credit, cu o gamă largă de diferenţieri şi implicit cu statute deosebite de la ţară la ţară. Băncile specializate efectuează, în ansamblul lor, totalitatea operaţiilor bancare. Fiecare din ele sunt supuse, fie unor limitări privind funcţionalitatea lor, fie că îşi asumă în excusivitate anumite operaţiuni. Limitările se referă la rata de implementare (teritorial sau de ramură) sau de statutul lor social particular (acţionând ca bănci cu caracter cooperativ sau mutual). În acelaşi sens unele îşi afirmă caracterul nelucrativ (unele case de economii) sau caracterul public.

Între băncile specializate un loc deosebit îl ocupă instituţiile de credit specializate cărora le-a fost încredinţată o misiune de interes public; creditarea pe termen mijlociu şi lung a unor ramuri, sprijinirea acţiunilor de credit ipotecar imobiliar; creditarea colectivităţilor locale etc.

Societăţile financiare, în fapt societăţi de credit, sunt prezenţe importante în activitatea economică în toate ţările dezvoltate. Sunt instituţii de credit care, pe de o parte, nu sunt autorizate să primească depozite, iar, pe de altă parte, nu pot efectua decât operaţiunile pentru care au fost abilitate prin lege sau convenţie.

Băncile comerciale îşi exercită rolul de intermediar nu numai între agenţii din afara sistemului bancar, ci au un rol major în reciclarea şi valorificarea capitalului, în mobilizarea de resurse şi distribuirea de credite în însuşi sistemul bancar, deci intermediază între verigile bancare.

În acest proces se afirmă şi se detaşează ca principale funcţii ale băncilor comerciale cele două laturi ale intermedierii: Mobilizarea resurselor; Distribuirea creditelor;

Legătura directă cu mii şi milioane de agenţi economici, titulari de cont, în legătură cu constituirea şi utilizarea depozitelor, conferă băncilor comerciale o altă principală funcţie în economia modernă, aceea de centru de efectuare a plăţilor între titularii de cont, şi prin aceasta băncile determină şi controlează fluxurile circulaţiei monetare şi scripturale.

După numeroşi economişti occidentali, în economia contemporană rolul băncilor este unic sau special, comparativ cu alţi agenţi economici din sectorul real sau financiar, dezvoltarea bancară asigurând, în ultimă instanţă, structura necesară funcţionării economiei de piaţă. Afirmarea rolului unic al băncii este dată, în noile condiţii, de funcţiile principale ale băncilor, care privesc: o eficientă alocare a disponibilităţilor băneşti, prin furnizarea de credit către sectorul real al economiei; un transfer monetar între instituţii şi agenţi economici, potrivit unei politici monetare adecvate a Băncii Centrale prin intermediul cerinţelor sale de rezerve şi a operaţiunilor de open market; precum şi funcţia de a asigura operaţiuni de depozit pentru agenţi economici, ca o dovadă de încredere în stabilitatea şi lichiditatea sistemului bancar.

Toate aceste funcţii ale băncilor le fac să dobândească un statut special în relaţiile de afaceri pe care le mijlocesc în permanenţă şi pe întreg teritoriul ţării. Astfel, natura tranzacţiilor de credit, mărimea resurselor de credit şi riscul asumat de bănci fac ca acestea să devină segmentul cel mai informat din domeniul economico-social, cu un potenţial imens în transferul de informaţii către clienţii acestora, în scopul de a minimiza costurile afacerilor şi de a eficientiza raportul dintre fondurile economisite şi cele investite în concordanţă cu activitatea restructurată a agenţilor economici.

Rolul crucial al unui sistem bancar competitiv în susţinerea reformei trebuie să se bazeze, în afară de restructurare şi recapitalizare, pe un management eficient, pe profesionalism, pe computerizarea reţelei de date şi pe o largă transparenţă.

În accepţiunea cea mai largă, se menţionează extinderea rolului băncilor din domeniul strict economic, atât în problemele actuale de protecţie a mediului, cât şi în cele de natură socială, culturală, etică. Pentru a-şi putea îndeplini noul rol ce revine băncilor comerciale în perioada de tranziţie, se consideră că acestea vor trebui privatizate într-un mod cât mai eficient, să fie bine conduse şi să dea pe deplin dovadă de confidenţialitate.