Impozitele și Rolul Acestora în Formarea Resurselor Financiare Publice în România

1.1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA ŞI APARIŢIA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Impozitele, sunt cea mai importantă resursă financiară a statului şi cea mai veche, în ordinea apariţiei veniturilor publice. În accepţiune generală, impozitele reprezintă o prelevare la dispoziţia statului a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului. Autoritate abilitată cu instituirea de impozite este statul, dreptul acestuia de a introduce impozite exercitându-se, de cele mai multe ori, prin intermediul organelor centrale, Parlamentul, iar uneori şi prin organele administraţiei centrale de stat locale. Iniţial, unicul rol al impozitelor a fost de natură pur financiară. Din punct de vedere al rolului pe plan financiar, acestea constituie principalul mijloc de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Prin lege se stabilesc anumite limite ale impozitelor, al căror nivel diferă de la o ţară la alta, şi de la o perioadă la alta. Astfel, după cel de-al doilea război mondial se considera ca această limită reprezintă 25% din Produsul Naţioanl Brut. În a doua jumătate a anilor ’80 această pondere reprezenta, în majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa, între 35% şi 45%. Un nivel prea ridicat al impozitelor aduce neajunsuri, slăbeşte iniţiativa şi multiplică fenomenele de evaziune şi fraudă fiscală, generând inflaţia. De aceea, se consideră un nivel raţional al impozitelor dincolo de care s-ar inregistra descreşteri în randamentul acestora. De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informaţii despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice din Antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec şi roman.

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Iniţial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior, tributum a fost generalizat şi permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii statului roman care deţineau proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuie să finanţeze o administraţie tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de faptul că era o ţară cu puţine frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie şi în arendă, în Anglia secolului al XIII-lea şi în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, ca şi impozite incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

În Principatele Române, şirul mare al dărilor ordinare includeau birul aşezat ca „cislă" asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi", vacaritul, vinaritul, tutunaritul, oieritul etc. Acestora li s-au adăugat dări extraordinare cum erau ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorniţele etc. Deseori, stabilirea şi perceperea acestor dări erau arbitrare şi abuzive.

În Franţa, până la Revoluţia din 1789, în categoria impozitelor se includeau: impozitul la taille în variantele: reală, pentru proprietarii de terenuri şi personală, pe veniturile cetăţenilor; impozitul de a douăzecea parte din venit, sporit, ulterior, la a zecea parte din venit; capitaţia, datorată de toţi locuitorii în cuantum bănesc diferenţiat în raport cu rangul social; patenţa, datorată în folosul monarhului de către cei ce executau meserii şi comerţ, pe cont propriu; alte taxe. După Revoluţia franceză din 1789, datorită numărului mare al impozitelor şi taxelor, Adunarea Constituantă a Franţei a înlăturat privilegiile avute până atunci de nobili şi clerici, a suprimat arbitrariul în stabilirea şi perceperea impozitelor şi a înlaturat anumite impozite pe vânzări ale bunurilor de consum.

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea permanentă a cheltuielilor publice în toate statele. De aceea, parlamentele statelor contemporane au fost şi sunt nevoite să sporească impozitele şi taxele, iar consimţământul cetăţenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea, de către reprezentanţii lor în parlament, a legilor referitoare la impozite şi taxe.

1.2. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI TRĂSĂTURILE IMPOZITELOR, TAXELOR ŞI CONTRIBUŢIILOR

Accepţiunile privind impozitele sunt multiple, fiecare dintre acestea reflectând poziţia autorilor respectivi în legătură cu criteriile dimensionării sarcinilor fiscale. Astfel, se afirmă că “impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat“ sau că “impozitele sunt preţuri stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale“. Alţi autori apreciază că “impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranităţi sale şi sunt destinate să acopere cheltuielile generale ale statului“. Sintetizând pluritatea definiţiilor date impozitelor, se consideră că, impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerestituibil, a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi/sau juridice, în vederea acoperirii unor necesităţi publice. Această definiţie relevă faptul că impozitul are următoarele caracteristici:

1. Prelevarea sub forma impozitelor are titlu obligatoriu (în sarcina contribuabilului) şi se poate realiza în mod silit. În această relaţie, dintre stat şi persoanele fizice sau juridice, acţionează obligaţia de a plăti suma stabilită drept impozit fără a se cere consimţământul expres al plătitorului, iar în cazul în care acesta din urmă nu se conformează, statul poate aplica măsuri coercitive.