Impozitul pe Profit

INTRODUCERE

În orice orânduire socială, sistemul veniturilor publice (impozitele şi taxele) este determinat de formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi de relaţiile marfă – bani, de atribuţiile şi funcţiile statului. Teoria economică în materie fiscală a înregistrat multe încercări de a defini impozitele şi taxele.

În articolul 56 din Constituţia României, referitor la contribuţiile financiare, se arată că ’’cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice’’, că ’’ sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale’’ şi că ’’ orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale’’.

În studiul impozitelor şi taxelor, deosebit de importantă este prezentarea instrumentelor fiscale privind impozitele şi taxele în raport de funcţiile finanţelor. Rezultă în acest sens că impozitele şi taxele sunt instrumente care ajută în mod concret la realizarea funcţiei finanţelor de mobilizare, repartizare şi gestionare a resurselor băneşti.

Impozitul este un instrument de intervenţie a statului în activitatea economică şi socială, prin sistemul veniturilor bugetare, înfăptuindu-se repartiţia judicioasă a produsului naţional brut, echilibrarea şi stabilitatea bugetului de stat, a bugetelor locale, controlul financiar. Acest control contribuie la apărarea integrităţii patrimoniului public şi privat, la împletirea intereselor generale şi locale cu interesele agenţilor economici şi ale populaţiei.

Din cele prezentate, se consideră că impozitele şi taxele actuale devin instrumente nemijlocite de conducere ale economiei concurenţiale, politica fiscală fiind chemată să stabilească nu numai volumul şi provenienţa resurselor financiare necesare statului, respectiv volumul şi destinaţia cheltuielilor publice, dar şi obiectivele economice, sociale sau de altă natură ce urmează a fi atinse în procesul mobilizării şi repartizării resurselor.

Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere, de percepere periodică (lunară, trimestrială, semestrială sau anuală) de sume băneşti, direct şi nominal de la persoane fizice şi de la cele juridice, pe baza venitului constatat sau asupra valorii bunurilor ce le aparţin. Astfel, comunităţile încasau venituri sub formă de accize la barieră, impozite asupra terenului, caselor şi alte venituri.

Astfel spus, impozitele şi taxele, alături de preţuri şi tarife, credite şi dobânzi, joacă rolul unor pârghii de mare importanţă în economia concurenţială.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITELE

1.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o contribiţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă.

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariţie este legată de existenţa statului şi a banilor.

De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informaţii despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice din Antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec şi roman.

În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreţinerea şi dotarea forţelor armate şi de ordine publică, pentru construirea şi înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase şi distracţii publice, pentru construirea de drumuri şi lucrări de utilizare comunală.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât şi diferitele impozite ordinare şi extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriaşilor, taxele pentru vânzarea, în piaţă, a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni).

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Iniţial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior, tributum a fost generalizat şi permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii statului roman care deţineau proprietăţi imobiliare şi, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuie să finanţeze o administraţie tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o ţara cu puţine frământari sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie şi în arendă, în Anglia secolului XIII şi în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferentiat pentru nobili, clerici şi ţărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, ca şi impozite incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

În Principatele Române, şirul mare al dărilor ordinare includeau birul aşezat ca „cislă" asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi", văcăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul şi altele. Acestora li s-au adăugat dări extraordinare cum erau ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorniţele şi altele. Deseori, stabilirea şi perceperea acestor dări erau arbitrare şi abuzive.

În Franţa, până la Revoluţia din 1789, în categoria impozitelor se includeau:

- impozitul la taille in variantele:

o reală, pentru proprietarii de terenuri;

o personală, pe veniturile cetăţenilor.

- impozitul de a douăzecea parte din venit, sporit, ulterior, la a zecea parte din venit;

- capitaţia, datorată de toţi locuitorii în cuantum bănesc diferenţiat in raport cu rangul social;

- patenta, datorată in folosul monarhului de către cei ce executau meserii şi comerţ, pe cont propriu;

- impozite percepute la vânzarea sării, băuturilor şi tutunului;

- impozitele percepute la tranzacţiile de bunuri;

- impozitele de înregistrare (sau de timbru);

- alte taxe.