Legea Wagner

Introducere

Înlăturarea unor disfuncționalități ale pieței, armonizarea vieții sociale în interiorul granițelor unui stat, ca și armonizarea vieții internaționale în cadrul relațiilor bi sau multilaterale, presupun o serie întreagă de opțiuni publice care stau la baza unor decizii publice corespunzătoare fiecărei opțiuni în parte.

Referitor la rolul statului in economie, el este furnizorul bunurilor și serviciilor publice care presupun costuri ce sunt incluse în bugetul de stat. Aceste costuri reprezintă, în mod obișnuit, interpretarea cheltuielilor publice. Dar reglementările și legile impuse de stat dau naștere și la cheltuieli în sectorul privat al economiei. Datorita acestui fapt, unii economiști consideră astfel de cheltuieli ca fiind tot cheltuieli publice, rezultand o definiție mai largă a cheltuielilor publice, și anume „costurile acțiunilor statului (guvernului)”.

Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public, care poate fi privit ca reflectând tranzacții bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică, etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privința ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educație, sănătate, apărare, etc.).

Adolph Wagner (1835-1917), avocat şi teoretician al finanţelor publice, a fost interesat, astfel cum rezultă din întreaga sa activitate, de limitele statului ca parte a economiei. Predicţia sa fiind cunoscută de-a lungul timpului sub numele de ,,Legea lui Wagner”, acesta referindu-se la o extindere a activităţilor publice şi în special ale statului. Wagner, atunci când a dezvoltat legea sa, era profesor la Academia Comercială din Viena (1858-1863), tot el a formulat şi teoria Finanţelor Publice.

Acestă lege a fost formulată în Germania, în secolul al XIX-lea, într-o perioadă caracterizată de expansiunea imperiului german şi de căderea imperiului otoman. Dezvoltarea economiei poate fi definită ca fiind procesul de îmbunătăţire atât cantitativ şi calitativ a nivelului de trai într-o anumită ţară. Aceasta include creşteri durabile a venitul pe cap de locuitor, reducerea nivelului de sărăcie, şi o modernizare socială, politică şi juridică, având rezultat o reducerea a inegalităţilor şi şomajului.

Așa cum vom încerca să demontrăm pe parcursul acestei lucrări, cheltuielile publice sunt receptive la o expansiune a cererii pentru mai multe bunuri publice, iar statul susţine şi activităţile de protecţie. Cu toate acestea, există o constrângere a bugetului de stat, care trebuie respectat. Statul nu se poate comporta ca un agent economic fără restricţii, ci mai degrabă trebuie să maximizeze obiectiv anumite forme ale funcţiei de bunăstare într-un buget restrâns.

Lucrarea de față își propune o analiză a aplicabilității Legii lui Wagner în diferite state ale lumii, cu o privire specială pentru statele din Europa centrală și de est.

Astfel, în Capitolul I vom analiza căteva abordări teoretice privind evoluția cheltuielilor publice, respectiv noțiune, clasificare, indicatori, factorii determinanți ai evoluției cheltuielilor publice, modele de analiză a evoluției cheltuielilor publice.

Capitolul II își propune tratarea câtorva aspecte teoretice referitoare la Legea lui Adolph Wagner, cu accent pe stadiul cunoașterii și aplicabilității acesteia în diverse state ale lumii, cât și o analiză a politicilor financiare ale acestora în domeniul cheltuielilor publice.

Capitolul III al lucrării de față constă într-un studio de caz referitor la aplicabilitatea Legii lui Wagner în statele central și est-europene.

CAPITOLUL I

Abordări teoretice privind evoluţia cheltuielilor publice

1.1 Politici financiare ale statelor în domeniul cheltuielilor publice

Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice are ca scop stabilirea volumului şi structura cheltuielilor menite să asigure îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului, să precizeze formele, metodele şi instrumentele cele mai indicate pentru finanţarea cheltuielilor respective, să definească obiectivele ce trebuie urmărite în procesul utilizării resurselor financiare ale statului şi căile de realizare a acestor obiective.

În legătură cu cele expuse mai sus, prima problemă care se pune este de a şti cât din produsul intern brut consacră diverse ţări cu economie de piaţă finanţării cheltuielilor publice.

Într-un studiu realizat în anul 1997 , ţările industrializate alocau aproximativ 42%, iar ţările în curs de dezvoltare alocau un procent de 33%. Aceste cifre medii ascundeau, însă, variaţii mari de la o ţară la alta şi de la o zonă georgrafică la alta. Astfel, Olanda, Suedia, Danemarca alocau 60-62% din PIB, în timp ce Germania, Franţa, Austria alocau 48-53% din PIB. SUA, Elveţia, Spania, Australia alocau numai 37%-39% din PIB. Disparităţi mari au apărut şi în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, şi anume: Orientul Mijlociu aloca în medie 37% din PIB, Africa 33%, America Latină 29% şi Asia 28%.

De-a lungul timpului s-a remarcat o anumită corespondenţă între gradul de dezvoltare economică a unei ţări şi ponderea cheltuielilor publice ale acesteia în PIB, cu toate acestea, nu se poate vorbi de o corelaţie riguroasă între aceste două mărimi. Există însă şi importante disparităţi care conduc la întrebarea de ce ţări puternic dezvoltate, ca de exemplu SUA şi Elveţia, alocă pentru cheltuielile publice mai puţin cu 18-20 unităţi procentuale din PIB decât Olanda, Suedia, Danemarca sau mai puţin cu 10-15 unităţi procentuale decât Germania, Franţa sau Austria.