Moneda euro în contextul integrării monetare europene

INTRODUCERE

Istoria monedei euro a început aproape acum 50 de ani în urmă, prin semnarea a Tratatului de la Roma în anul 1957 de către cele șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, prin care se fundamentează realizarea Comunității Economice Europene. În momentul acela, poate puțini au fost cei care s-a gândit că de la acest tratat vor urma mult mai multe altele care vor pune principiile și va avansa Uniunea Economică și Monetară la care participăm și în ziua de astăzi și a cărei granițe v-a urma a fi extinse într-un mod eficace din punct de vedere economic, monetar, social și politic.

Multiplele schimbări în cadrul coșurilor valutare, inițiat cu eșecul de la Bretton Woods, căutarea unui zone monetare stabilite, Sistemul Monetar European I, care s-a mizat pe un coș monetar, moneda unică europeană (ECU), Sistemul Monetar European II care substituie SME I, tratate europene, în principiul cel de la Maastricht (1992) au simbolizat baza viitoarei zone monetare europene. Anul 1999 a ilustatrat momentul înlocuirii ECU cu moneda euro. Producerea monedei euro nu doar că a înfățișat un eveniment de dispoziție economică, dar și unul politic; unsprezece țări independente au hotărât în mod independent sa renunțe la una din cele mai valoroase prerogative ale suveranității lor - dreptul de a a bate monedă.

În momentul de față nouăsprezece țări sunt în zona euro, iar două state precum Kosovo și Muntenegru folosesc moneda europeană fără conferirea UE. Evaluărilr arată că moneda euro este utilizată zilnic de circa 334 de milioane de europeni.

Hotărârea României de a pătrunde la Uniunii Europene (UE) prezintă o îndrumare strategică îmbrățișată practic de întregile forțe politice ale statelor și de multitudinea covârșitoare a populației. Integrarea în sistemele europene prezintă fără incertitudine o hotărâre corectă și necesară evoluției pe termen îndelungat în România.

Aderarea la zona euro constrânge România să realizeze condițiile precizate prin Tratatul de la Maastricht în atenuarea și eliminarea cât mai rapidă a decalajelor. Adoptarea monedei unice, euro, înfățișează un scop strategic important, momentul efectiv în care hotărârea este pusă în folosire va trebui estimat cu mare interes, pentru a constata care sunt beneficiile, dar și restrângerile pe care acestă încercare le antrenează.

CAPITOLUL I ISTORICUL MONEDEI EURO

Potrivit istoricilor fazele nedezvoltate ale schimbului în natură și până la economiile monetare moderne lumea a parcurs mai multe faze, care reflectă rolului unificator al monedei.

Până în anul 1914, circulația monetară din statele europene s-a bazat pe structura etalon aur definit prin stabilirea cursurilor de schimb și transferabilitatea nelimitată a bancnotelor în aur. Convertibilitatea totală a bancnotelor a presupus o disciplină severă în materie de emisiune monetară. Cu toate acestea, disciplina cerută de transferabilitatea integrală a bancnotelor a început să fie erodată de schimbarea aurului în operațiile internaționale dar și în rezervele valutare ale băncilor centrale cum sa pretins "monede de rezervă". Acestea erau monedele unor state dezvoltate din punct de vedere financiar, aprobate ca plăți între state diverse. Astfel, pe de o parte pe lângă depozitarea de aur al lumii și volumul de bancnote emise în toată lumea, pe de altă parte, a apărut o mare deosebire.

Statele europene au încercat de-a lungul timpului realizarea unor uniuni monetare prin însușirea unor criterii monetare comune, care legalizează utilizarea convertibilității unor monede în aur, în principiu lira sterlină, ca monedă de rezervă internațională; însă crizele economice au deșirat aceste zone monetare.

1.1. Experiențe de unificare monetară europeană

1.1.1Uniunea Monetară Latină

Uniunea Latină a reprezentat o uniune bănească, constrituită în secolul al XIX-lea de unele țări suverane, majoritatea fiind latine, ca o formulă salvatoare în situațiile monetare provocate de bimetalism.

Defecțiunile sistemului s-a accentuat în secolul al XIX-lea pe fundalul modificării înregistrate consecutiv în producția de aur, de argint, ce au provocat apariția unei prime ( agio ), în înlocuirea unui metal prețios în altul pe piață, față de raportul legal, menținut mult timp neschimbat: 1 kg aur la 15,5 argint.

Inițial statele participante la această uniune au fost Belgia, Franța, Elveția și Italia după care mai mult de douăzeci de țări s-au ordonat direct sau indirect acestui sistem monetar. Acestă înțelegere reglementează folosirea pieselor în diferite state, limitând fabricarea fiecărui stat, în funcție de populația sa.

Scopul principal al Uniunii Monetare Latine este micșorarea dezechilibrelor monetare determinate de etalonul bimetalic fiind prezent în toate statele participante, urmând să fie atins potrivit articolului 1 al Convenției, printr-un raport de uniune în privința greutații, titlul și cursul pieselor monetizate de aur și de argint.

Uniunea Monetară Latină a fost o uniune bănească a unor țări suverane, fără a fi pusă în discuție ideea unei monede comună sau unică, având drept efect circulația liberă, la cursul legal, a monedelor unei țări pe teritoriul celorlalte.