Mutații în Dinamica și Structura Cheltuielilor Publice

Capitolul 1 Structura cheltuielilor publice şi indicatori specifici analizei cheltuielilor publice

1.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice

Nevoile oamenilor nu se limitează la nevoile lor individuale, care pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private, procurate prin mecanismul pieţei. Pe lângă acestea oamenii mai au multiple alte nevoi sociale.

Astfel ei au nevoie să fie apăraţi împotriva eventualelor agresiuni militare externe, ca şi a atacurilor săvârşite de persoane sau organizaţii teroriste; să fie protejaţi împotriva indivizilor care, nesocotind legea şi regulile de convieţuire în societate, le pun în pericol viaţa, integritatea corporală sau averea; să fie ajutaţi împotriva acţiunii dezlănţuite de forţele oarbe ale naturii (inundaţii, incendii, furtuni, seisme); să fie asistaţi atunci când se află într-o situaţie critică (orfani, bătrâni, persoane cu handicap, boli cronice, etc.) căreia nu-i pot face faţă fără sprijinul comunităţii.

Asemenea nevoi au un caracter social sau colectiv şi ele pot fi satisfăcute pe seama unor activităţi organizate de autorităţile publice. Spre deosebire de bunurile private, care pot fi procurate prin intermediul pieţei, bunurile publice pot fi asigurate numai cu ajutorul autorităţilor publice, care sunt chemate să recepţioneze semnalele cetăţenilor, să sesizeze nevoile justificate ale acestora şi să se îngrijească de satisfacerea lor, oferindu-le serviciile de care aceştia au nevoie.

Administraţiile publice au, îndeosebi după criza din 1929, un rol de importantă crescând în economie şi societate, fenomen ce poate fi observat evidenţiind, de regulă, volumul şi structura cheltuielilor publice. Tendinţele creşterii volumului acestor cheltuieli şi ale transformării structurii lor sunt incontestabile, oricare ar fi dificultăţile reconstituirii seriilor statistice pe termen lung,fapt ce incită la căutarea factorilor explicativi.

Prezenţa statului în economie este puternic legată de magnitudinea intervenţiilor bugetare. În epoca liberalismului economic (sec. XIX şi începutul sec.XX) principiul „laissez-faire”era stăpân şi economiştii nu se preocupau de incidenţele economice ale bugetului. Mai mult, liberul joc al forţelor economice impunea, pentru funcţionarea economiei, neutralitatea finanţelor publice, statului interzicandu-i-se utilizarea cheltuielilor publice ca instrument de intervenţie în economie.

Marea criză economică din 1929 şi sechelele din al doilea război mondial au facilitat avântul intervenţionismului economic. Atenţia a fost atrasă de faptul că orice cheltuială publică are o incidenţă, directă sau indirectă, asupra funcţionării economiei. Progresul contabilităţii naţionale şi al programării economice au contribuit la recunoaşterea faptului că”masele” bugetare pot constituii un instrument de reglare a cererii globale, fiind o componentă esenţială a acesteia, şi că bugetul de stat permite influenţarea economiei în sensul dorit de autorităţile publice.

Reinoirea liberalismului economic nu conduce la abandonarea instrumentului bugetar al cheltuielii publice, deoarece se cunoaşte că numai prin simpla lor existenţă acestea exercită influenţa asupra vieţii economice. Totuşi, se încearcă preconizarea unei noi utilizări a instrumentelor bugetare, în sensul unei limitări sau unei restricţionări a rolului finanţelor publice şi a unei susţineri a eficacităţii presupuse a economiei de piaţă.

Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public,care poate fi privit ca reflectând tranzacţii bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică etc. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privinţa ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educaţie,sănătate,apărare etc.).

Cheltuielile publice sunt acţiuni care stabilesc obligaţii ce vor avea drept rezultat plăţi imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanţare veniturile publice şi în special veniturile fiscale.

Cheltuielile publice sunt definite, în funcţie de aria lor de cuprindere, astfel:

-cheltuieli ale puterilor publice centrale şi locale prevăzute în bugetul de stat;

-plati efectuate din fondurile pentru securitate socială (ajutoare de şomaj, pensii, indemnizaţii, etc.);

-cheltuieli publice totale (cele de mai sus, la care se adaugă cheltuielile întreprinderilor publice).

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinaţii.

Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea socială, economică, administrativă şi de altă natură, desfăşurată pentru realizarea acestora se reflectă în cheltuielile publice.